Alergenul

http://lialorena.blogspot.com/2009/04/alergia.html

Nu orice substanţă din mediul exterior poare fi alergen. Pentru a fi alergeni substanţele trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Alergenii de regulă sunt substanţe cu structură chimică complicată. Şi deşi sunt foarte diferiţi la prima vedere toţi alergenii au în structura lor o trăsătură comună şi anume că sunt substanţe proteice (proteine).
Astfel alergenii pot fi peri de animale sau mucegaiuri (care de fapt sunt forme de viaţă complicate ce conţin în corpul lor aceste proteine), polenul (care are în compoziţia lui substanţe asemănătoare celor amintite mai sus), praful de casă care conţine în compoziţia lui resturi de lână din haine sau resturi de bumbac de pe lenjerie, fragmente de gândaci sau de păianjeni şi în majoritatea cazurilor o mică vieţuitoare din familia păianjenilor denumită Dermatophagoides pteronysimus (acest mic "animal" care nu se vede cu ochiul liber, dar care privit la microscop are forma unui animal fioros, care conţine alergenul principal din praful de casă), Daphnia - mic animal din familia racilor cu care se hrănesc peştii din acvarii, anumite medicamente, în formula cărora intră compuşi chimici complecşi sau anumite substanţe care au o compoziţie complicată pot fi, de asemenea alergeni.

Substanţele simple, ca de exemplu sarea de bucătărie (clorura de sodiu) formată numai din două elemente, clorul şi sodiul (ClNa), practic nu poate deveni alergen având o compoziţie prea simplă.
Alt exemplu: vitriolul, adică acidul sulfuric a cărui formulă chimică este H2SO4 în compoziţia căruia intră trei elemente sulful, oxigenul şi hidrogenul tot nu poate deveni alergen deoarece are compoziţia chimică simplă. Toată lumea ştie că o picătură de acid sulfuric concentrat căzută pe piele sau în ochi produce o arsură puternică, dar acest lucru se întâmplă oricărui om, fie el alergic sau nu. Acidul sulfuric nu ar putea produce alergie cuiva.
Spre deosebire de acidul sulfuric polenul, de exemplu, dacă cade pe piele sau pătrunde, adus de o rafală de vânt, în ochi, nu produce, la majoritatea oamenilor, nici o suferinţă. La alergici, însă, declanşează o adevărată "furtună de necazuri". Ochii încep să usture, să lăcrimeze, nasul curge, apare strănutul "în salve", se instalează o senzaţie de mâncărime (prurit) imperioasă a ochilor, a nasului, a cerului gurii... Şi această suferinţă persistă atât timp cât polenul rămâne în atmosferă. Deci acest grăuncior de polen, inofensiv pentru cei mai mulţi oameni, este pentru unii un alergen.
Studii făcute de cercetători au arătat că în compoziţia lui intră substanţe proteice. Tocmai această compoziţie foarte complicată îi conferă proprietatea de a fi alergen.

În concluzie, prima condiţie ca o substanţă să devină alergenică este ca ea să aibă o moleculă mare (macromoleculă), adică să fie formată din foarte multe elemente, şi în special să conţină proteine.

O altă condiţie ca o substanţă din mediul înconjurător să devină alergenică este aceea ca ea să fie străină de organismul omului. De exemplu dacă unui bolnav alergic la polen is e scot câţiva centimetri cubi de sânge prin venă şi i se face o injecţie în muşchi cu propriul lui sânge, nu se întâmplă nimic, bolnavul nu va face nici o reacţie zgomotoasă. Este sângele lui şi-l tolerează perfect. Dar dacă aceluiaşi bolnav, alergic la polen, i se face o injecţie cu o soluţie de polen se întâmplă o adevărată dramă! În câteva secunde numai, locul injecţiei se inflamează, apare strănutul, mâncărimea în nas, face criză de astm şi poate suferi chiar un şoc anafilactic. Polenul este o substanţă străină organismului său. El este un alergen. Organismul recunoaşte că este străin lui şi reacţionează brutal căutând să-l înlăture, să-l anihileze.

În sfârşit o altă proprietate ce se impune unei substanţe ca să devină alergen este ca ea să aibă o anumită "structură de suprafaţă". Ce înseamnă aceasta? Să ne închipuim că avem în faţa noastră un iepure şi un arici. Să încercăm s-ă-i mângâiem cu palma. "Blana" ariciului înţeapă, a iepurelui dă o senzaţie plăcută. Dacă am jupui ariciul de haina lui ţepoasă şi iepurele de blana lui cercetându-le interiorul organismului am observa că ambele animale, cu mici deoasebiri, se aseamănă foarte mult. Amândouă au patru picioare, o inimă, doi rinichi, un stomac şi un schelet osos aproape la fel. La suprafaţă, însă, fiecare are o structură deosebită. Deci "structura de suprafaţă" diferă: a unuia este ţepoasă, a altuia este păroasă dar netedă. Cam la fel se petrec lucrurile cu substanţele denumite alegeni. Chiar dacă în compoziţia lor intră aceleaşi substanţe chimice aranjamentul acestora la exterior diferă ca blana iepurelui de aceea a ariciului. Structura lor de suprafaţă este diferită. Alergenele au o structură de suprafaţă particulară. La suprafaţa moleculei lor există şi se repetă anumite grupări chimice cu caracter acid denumite grupări determinate.
De aici reiese că o substanţă poate să fie complicată ca structură chimică, poate să fie străină de organism, poate să fie de natură proteică dar dacă nu are aceste grupări determinate pe suprafaţa ei, nu poate deveni alergen. De exemplu gelatina care deşi este o macromoleculă, deşi este de natură proteică, deşi este străină organismului uman (provine de la vite) nu este alergenică omului. Introdusă în organismul uman ea nu va produce alergie. Acest lucru se explică tocmai prin faptul că gelatina nu are la suprafaţa moleculei sale grupări determinate. Organismul nu o recunoaşte ca fiind străină lui şi chiar dacă este introdusă de repetate ori sub formă de injecţii, organismul nu reacţionează împotriva ei în nici un fel.

S-a observat că unele alergene sunt mai puternice, altele mai slabe. Unele, cum este penicilina sau veninul de albine sau de viespi, pot produce şoc anafilactic mortal la câteva secunde de la pătrunderea lor în organism. Altele, cum este Daphnia sau polenul, produc tulburări supărătoare la nivelul nasului sau ochilor ori pot declanşa chiar crize de astm. Praful de casă declanşează de obicei criza de astm cu sau fără secreţii nazale. Iar anumite substanţe chimice când vin în contact cu pielea produc modificări numai în locul respectiv fără nici o reacţie vizibilă din partea organismului. Această proprietate de afi alergen mai puternic sau mai slab se numeşte grad de antigenitate. Gradul de antigenitate al diferitelor alergene a putut fi riguros măsurat în funcţie de modificările care au loc "în tăcere", în interiorul organismului.
Pentru om numărul substanţelor care pot deveni alergeni este practic nelimitat. În funcţie de provenienţa lor ei pot fi împărţiţi în două categorii: alergeni naturali şi alergeni artificiali.

Alergenii naturali, cei proveniţi din mediul natural extern, pot fi vegetali (polenul, mucegaiurile, făina, etc.) sau animali (Daphnia, veninul de albină sau de viespe, laptele, carnea, etc.), dar pot fi şi combinaţi cum ar fi de exemplu praful de casă în compoziţia căruia intră atât componente vegetale cât şi animale. Aceşti alergeni naturali sunt compuşi foarte complecşi care înglobează în ei o serie de substanţe foarte complicate.

Alergenii artificiali sunt substanţe fabricate în mod artificial, care nu se găsesc ca atare în natură. În această categorie intră: medicamentele, anumiţi coloranţi sintetici (pentru industria textilă sau pentru cea alimentară), biodetergenţi, substanţe pesticide, etc.
Dr. Valentin Filip, Alergia produsă de plante, animale şi pesticide.