Sirop de propolis

Avem nevoie de 50 g propolis, 200 ml apă, 50 g miere.
Se curăţă bine propolisul, se pune într-un vas de tablă bine smălţuit, cu apă şi se fierbe acoperit, la foc moale, până ce scade la jumătate. Apoi se strecoară cald printr-un tifon, se pune într-o sticlă adăugînd cantitatea de miere şi se amestecă până la omogenizare, cât este călduţ. Se păstrează la rece.
Copiilor peste 2 ani până la 12 ani li se dau între 1 şi 6 linguriţe, după vârstă. Adulţii vor lua 3 până la 6 linguri pe zi.
Nu se dă copiilor sub doi ani, celor cu hepatite toxice sau alergii recunoscute la propolis, la polen, precum şi celor cu diabet.
Preparatul are acţiune bactericidă (omoară microbii), bacteriostatică (opreşte dezvoltarea microbilor), uşor antibiotică, dezinfectantă, antitusică (împotriva tusei), diminuând cantitatea de secreţii traheobronşice.
Este indicat în toate bolile inflamatorii acute sau cronice ale căilor respiratorii (bronşite, traheobronşite, tuse spastică, bronşectazii, bronşită astmatiformă, astm bronşic).
Acţiuni toxice adverse: în unele cazuri, pot exista de la început sau să apară pe parcurs diverse fenomene alergice la propolis (până la şoc anafilactic). De aceea se impune prudenţă de la caz la caz şi supravegherea medicului în cazurile dificile.
Acest preparat este cu atât mai activ cu cât este mai proaspăt. Se poate păstra la temperatura camerei 2 - 3 zile sau la frigider cel mult două săptămâni, în vase de sticlă sau ceramică smălţuită, închise ermetic, la adăpost de căldură, lumină, umiditate şi contaminare.
Îşi pierde activitatea utilă treptat până la două săptămâni, ţinut la frigider, timp după care poate deveni toxic.
Dr. Nic. N. Mihăilescu, Mierea şi sănătatea.

Alergenul

http://lialorena.blogspot.com/2009/04/alergia.html

Nu orice substanţă din mediul exterior poare fi alergen. Pentru a fi alergeni substanţele trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Alergenii de regulă sunt substanţe cu structură chimică complicată. Şi deşi sunt foarte diferiţi la prima vedere toţi alergenii au în structura lor o trăsătură comună şi anume că sunt substanţe proteice (proteine).
Astfel alergenii pot fi peri de animale sau mucegaiuri (care de fapt sunt forme de viaţă complicate ce conţin în corpul lor aceste proteine), polenul (care are în compoziţia lui substanţe asemănătoare celor amintite mai sus), praful de casă care conţine în compoziţia lui resturi de lână din haine sau resturi de bumbac de pe lenjerie, fragmente de gândaci sau de păianjeni şi în majoritatea cazurilor o mică vieţuitoare din familia păianjenilor denumită Dermatophagoides pteronysimus (acest mic "animal" care nu se vede cu ochiul liber, dar care privit la microscop are forma unui animal fioros, care conţine alergenul principal din praful de casă), Daphnia - mic animal din familia racilor cu care se hrănesc peştii din acvarii, anumite medicamente, în formula cărora intră compuşi chimici complecşi sau anumite substanţe care au o compoziţie complicată pot fi, de asemenea alergeni.

Substanţele simple, ca de exemplu sarea de bucătărie (clorura de sodiu) formată numai din două elemente, clorul şi sodiul (ClNa), practic nu poate deveni alergen având o compoziţie prea simplă.
Alt exemplu: vitriolul, adică acidul sulfuric a cărui formulă chimică este H2SO4 în compoziţia căruia intră trei elemente sulful, oxigenul şi hidrogenul tot nu poate deveni alergen deoarece are compoziţia chimică simplă. Toată lumea ştie că o picătură de acid sulfuric concentrat căzută pe piele sau în ochi produce o arsură puternică, dar acest lucru se întâmplă oricărui om, fie el alergic sau nu. Acidul sulfuric nu ar putea produce alergie cuiva.
Spre deosebire de acidul sulfuric polenul, de exemplu, dacă cade pe piele sau pătrunde, adus de o rafală de vânt, în ochi, nu produce, la majoritatea oamenilor, nici o suferinţă. La alergici, însă, declanşează o adevărată "furtună de necazuri". Ochii încep să usture, să lăcrimeze, nasul curge, apare strănutul "în salve", se instalează o senzaţie de mâncărime (prurit) imperioasă a ochilor, a nasului, a cerului gurii... Şi această suferinţă persistă atât timp cât polenul rămâne în atmosferă. Deci acest grăuncior de polen, inofensiv pentru cei mai mulţi oameni, este pentru unii un alergen.
Studii făcute de cercetători au arătat că în compoziţia lui intră substanţe proteice. Tocmai această compoziţie foarte complicată îi conferă proprietatea de a fi alergen.

În concluzie, prima condiţie ca o substanţă să devină alergenică este ca ea să aibă o moleculă mare (macromoleculă), adică să fie formată din foarte multe elemente, şi în special să conţină proteine.

O altă condiţie ca o substanţă din mediul înconjurător să devină alergenică este aceea ca ea să fie străină de organismul omului. De exemplu dacă unui bolnav alergic la polen is e scot câţiva centimetri cubi de sânge prin venă şi i se face o injecţie în muşchi cu propriul lui sânge, nu se întâmplă nimic, bolnavul nu va face nici o reacţie zgomotoasă. Este sângele lui şi-l tolerează perfect. Dar dacă aceluiaşi bolnav, alergic la polen, i se face o injecţie cu o soluţie de polen se întâmplă o adevărată dramă! În câteva secunde numai, locul injecţiei se inflamează, apare strănutul, mâncărimea în nas, face criză de astm şi poate suferi chiar un şoc anafilactic. Polenul este o substanţă străină organismului său. El este un alergen. Organismul recunoaşte că este străin lui şi reacţionează brutal căutând să-l înlăture, să-l anihileze.

În sfârşit o altă proprietate ce se impune unei substanţe ca să devină alergen este ca ea să aibă o anumită "structură de suprafaţă". Ce înseamnă aceasta? Să ne închipuim că avem în faţa noastră un iepure şi un arici. Să încercăm s-ă-i mângâiem cu palma. "Blana" ariciului înţeapă, a iepurelui dă o senzaţie plăcută. Dacă am jupui ariciul de haina lui ţepoasă şi iepurele de blana lui cercetându-le interiorul organismului am observa că ambele animale, cu mici deoasebiri, se aseamănă foarte mult. Amândouă au patru picioare, o inimă, doi rinichi, un stomac şi un schelet osos aproape la fel. La suprafaţă, însă, fiecare are o structură deosebită. Deci "structura de suprafaţă" diferă: a unuia este ţepoasă, a altuia este păroasă dar netedă. Cam la fel se petrec lucrurile cu substanţele denumite alegeni. Chiar dacă în compoziţia lor intră aceleaşi substanţe chimice aranjamentul acestora la exterior diferă ca blana iepurelui de aceea a ariciului. Structura lor de suprafaţă este diferită. Alergenele au o structură de suprafaţă particulară. La suprafaţa moleculei lor există şi se repetă anumite grupări chimice cu caracter acid denumite grupări determinate.
De aici reiese că o substanţă poate să fie complicată ca structură chimică, poate să fie străină de organism, poate să fie de natură proteică dar dacă nu are aceste grupări determinate pe suprafaţa ei, nu poate deveni alergen. De exemplu gelatina care deşi este o macromoleculă, deşi este de natură proteică, deşi este străină organismului uman (provine de la vite) nu este alergenică omului. Introdusă în organismul uman ea nu va produce alergie. Acest lucru se explică tocmai prin faptul că gelatina nu are la suprafaţa moleculei sale grupări determinate. Organismul nu o recunoaşte ca fiind străină lui şi chiar dacă este introdusă de repetate ori sub formă de injecţii, organismul nu reacţionează împotriva ei în nici un fel.

S-a observat că unele alergene sunt mai puternice, altele mai slabe. Unele, cum este penicilina sau veninul de albine sau de viespi, pot produce şoc anafilactic mortal la câteva secunde de la pătrunderea lor în organism. Altele, cum este Daphnia sau polenul, produc tulburări supărătoare la nivelul nasului sau ochilor ori pot declanşa chiar crize de astm. Praful de casă declanşează de obicei criza de astm cu sau fără secreţii nazale. Iar anumite substanţe chimice când vin în contact cu pielea produc modificări numai în locul respectiv fără nici o reacţie vizibilă din partea organismului. Această proprietate de afi alergen mai puternic sau mai slab se numeşte grad de antigenitate. Gradul de antigenitate al diferitelor alergene a putut fi riguros măsurat în funcţie de modificările care au loc "în tăcere", în interiorul organismului.
Pentru om numărul substanţelor care pot deveni alergeni este practic nelimitat. În funcţie de provenienţa lor ei pot fi împărţiţi în două categorii: alergeni naturali şi alergeni artificiali.

Alergenii naturali, cei proveniţi din mediul natural extern, pot fi vegetali (polenul, mucegaiurile, făina, etc.) sau animali (Daphnia, veninul de albină sau de viespe, laptele, carnea, etc.), dar pot fi şi combinaţi cum ar fi de exemplu praful de casă în compoziţia căruia intră atât componente vegetale cât şi animale. Aceşti alergeni naturali sunt compuşi foarte complecşi care înglobează în ei o serie de substanţe foarte complicate.

Alergenii artificiali sunt substanţe fabricate în mod artificial, care nu se găsesc ca atare în natură. În această categorie intră: medicamentele, anumiţi coloranţi sintetici (pentru industria textilă sau pentru cea alimentară), biodetergenţi, substanţe pesticide, etc.
Dr. Valentin Filip, Alergia produsă de plante, animale şi pesticide.

Alergia

Tot mai des întâlnită pe tot globul, alergia nu este un accident şi nici o boală de uzură a organismului, ea este un mod particular de a reacţiona al acestuia în contact cu diferite substanţe prezente la tot pasul în mediul nostru de viaţă.
Procentul de suferinţe alergice a sporit datorită creşterii frecvenţei şi intensităţii acestui mod de reacţie particular al omului atunci cand intră în contact cu alergeni aflaţi în mediul înconjurător.
Înţelegerea fenomenului alergic, de foarte multe ori, ajută la înlăturarea lui sau la ameliorarea suferinţelor.

***

Orice stupar ştie că înţepătura unei albine nu provoacă moartea.
Dar s-a găsit în mormântul unui Faraon din Egipt care a trait cu aproximativ 5000 de ani înaintea erei noastre, o frescă foarte sugestivă în care se povesteşte cum Faraonul murise la câteva minute după ce fusese înţepat de o albină.
Şi astăzi sunt cazuri când oameni înţepaţi de o albină sau de o viespe fac brusc o scădere mare de tensiune, îşi pierd cunoştinţa, se sufocă şi numai în câteva minute mor, înainte chiar ca medicul chemat de urgenţă să poată acorda primul ajutor.
Oamenii de ştiinţă au denumit acest accident dramatic şoc anafilactic sau şoc alergic.
Acelaşi şoc care cu mii de ani în urmă a produs moartea Faraonului. Acelaşi mecanism a produs şocul atunci şi-l produce şi astăzi.
Alergia după cum se vede nu este o boală nouă şi, fără îndoială, nici o boală modernă, dar a devenit mai frecventă!
Când această boală a început să fie studiată cu atenţie s-a observat că sunt oameni care fac alergii cu sau fără şoc nu numai la înţepăturile de albină sau viespe ci şi după injecţii cu penicilină sau după anumite mâncăruri ori în contact cu mucegaiurile, cu praful, cu polenul, cu diverse substanţe chimice etc.
Cazurile observate au fost studiate minuţios dovedindu-se că alergia se poate manifesta sub diferite forme, uneori ca o simplă "mâncărime" a pielii, alteori ca o erupţie urticariană, în alte cazuri sub formă de criză de astm sau de rinită şi în sfârşit sub forma şocului alergic mortal.
Aceleaşi manifestări de boală existau şi acum mii de ani în urmă dar nimeni nu ştia cauza bolii şi nimeni nu denumea atunci aceste suferinţe, atât de variate ca aspect, alergie!
În prezent cazurile de alergie sunt mai frecvente iar cauzele care o declanşează sunt şi ele mai variate iar alergicii sunt mai numeroşi.
A existat dintotdeauna praf, polen, mucegaiuri blănuri de animale dar nu erau atâtea substanţe chimice şi atâtea medicamente care să poată provoca alergia. Ele sunt evident produsul civilizaţiei noastre. Desigur cu mii de ani în urmă nu existau atâtea miliarde de oameni pe suprafaţa pământului, atâtea abuzuri de medicamente, poluare, stress, atâta abuz şi risipă de energie nervoasă!
Alergia nu este o boală produsă de civilizaţie. Civilizaţia a înmulţit însă cauzele care pot provoca sau declanşa alergia. Odată cunoscute aceste cauze şi înlăturate, cazurile de alergie pot fi reduse simţitor.

***

În 1906 medicul austriac de copii, Von Pirguet, prezenta oamenilor de ştiinţă o nouă noţiune medicală. El scria într-un articol: "Pentru toate aceste manifestări deosebite ale modului de a reacţiona al organismului eu propun termenul de alergie". (Denumire formată din două cuvinte greceşti: allos - alt + ergein - a acţiona).
În concepţia acestui medic, alergia este un mod deosebit de a reacţiona al organismului determinat de o serie întreagă de forţe interne încă incomplet cunoscute şi incomplet lămurite la acea vreme.
Astăzi se cunosc în amănunt aceste "forţe interne" care imprimă unor anumite persoane modul particular de a reacţiona altcumva decât la omul normal. Acest mod de reacţie paradoxal se datorează faptului că unii oameni pot fabrica în interiorul organismului lor anumite substanţe pe care omul normal nu le poate face. Aceste substanţe circulă în sânge sau se fixează în piele, în mucoasele respiratorii sau digestive. Ele sunt capabile ca în contact cu veninul de albine, cu mucegaiuri sau polen, cu praful sau anumite medicamente să declanşeze boala alergică.
Toţi oamenii vin în contact cu praf, mucegaiuri, polen, etc. şi aproape că nu există om care în viaţa lui să nu fi luat un medicament oarecare. Cu toate acestea, numai unii oameni fac alergie, uneori cauzatoare de moarte.
Cum se explică acest lucru, care e mecanismul prin care se produce această reacţie particulară denumită alergie? Ce substanţe din organism produc boala alergică?
Pentru a înţelege toate acestea este absolut necesar să lămurim o serie de termeni, de fapt etape în producerea suferinţei alergice.
(Va urma).
Dr. Valentin Filip, Alergia produsă de plante, animale şi pesticide.