miercuri, 6 august 2008

Drumuri necunoscute (I)

Din Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon

"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4

Evreii tocmai ieşiseră din Egipt, străbătuseră pustia în lung şi în lat, dar Iordanul încă nu-l trecuseră. Trecerea Iordanului era pentru ei un lucru nou, o greutate nouă; un şir nou de întâmplări le stătea înainte. Şi fiindcă era ceva nou, Domnul, Conducătorul lor, le dăduse porunci noi; iar Iosua şi căpeteniile aveau de lucru să umble prin mulţimea poporului, ca să le transmită îndrumările lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, când vom ajunge şi noi în alte împrejurări, să fiţi încredinţaţi că vom primi întotdeauna de la Duhul lui Dumnezeu îndrumări noi; să aşteptăm numai cu credinţă şi să strigăm: "Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă!" Psalmul 27.11
Este un lucru foarte însemnat pentru noi care credem în Domnul Isus Hristos, să avem în El o încredere care să nu se zdruncine, să nu se clatine. Când credinţa noastră este slabă, atunci nu numai că ne facem nouă înşine rău, dar şi necinstim pe Dumnezeu. Când ai a face cu un creştin neîncrezător, ai în faţa ta pe unul care lipseşte pe Dumnezeu de slava ce I se cuvine.
Fiindcă Duhul Sfânt strigă cu atâta tărie: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru; vorbiţi bine Ierusalimului" (Isaia 40. 1-2), putem înţelege lămurit că este de neapărată trebuinţă ca sfinţii să fie mângâiaţi şi că a fi lipsiţi de mângâiere este un lucru foarte trist.
Omul a cărui credinţă este neşovăielnică, acela proslăveşte cu adevărat pe Dumnezeu. Este deci ceva foarte însemnat să păstrăm o credinţă tare, căci o încercare aspră pentru credinţa noastră, se va ivi pentru fiecare din noi şi poate că s-a şi ivit. Această nouă schimbare de încercări se datorează trecerii într-un ţinut nou, intrării în împrejurări noi.
În fiecare din noi se ascunde dorinţa de a nu schimba, aşa că ne clădim un cuib şi am dori mult să ne sfârşim zilele în el. Şi chiar dacă nu ne merge tocmai bine, mai degrabă răbdăm relele care ne supără acum, decât să zburăm spre alte zări pe care nu le cunoaştem.
Unora le plac însă schimbările şi mai că ar sări din lac în puţ; mulţi alţii îşi înfig adânc rădăcinile şi se tem să fie sădiţi aiurea. Ziua de faţă o ştim, dar de ziua de mîine ne temem. Cu rătăcirile prin pustie ne-am obişnuit, însă de Iordan ne cutremurăm şi ne îngrozim de uriaşii şi de carele de fier care ne vor ieşi înainte. Nu prea ne plac schimbările, ci am vrea să rămânem pe paiele noastre. Mai cu dragă inimă am vrea să rămânem unde suntem şi să nu mai aflăm nimic nou.
Această atitudine este atât de puternică la unii, încât le-a fost teamă să înveţe lucruri noi. Nu doresc să fie înţărcaţi de laptele copilăriei lor duhovniceşti, cu toate că le este pregătită o hrană tare. În tinereţea lor, ei n-au învăţat unele adevăruri minunate şi astăzi n-ar mai vrea să le înveţe. Ca şi bătrânul despre care scrie Solomon în Eclesiastul 12. 5, ei se tem de orice înălţime. Învăţătura despre alegerea din veşnicie a sfinţilor, ei o văd cât de plină de mângâiere este, totuşi, pentru că n-au auzit-o propovăduită mai înainte, au frică s-o audă şi s-o primească acum.
Am cunoscut oameni care se temeau de adevărurile duhovniceşti; multă vreme ei au fost prada îndoielilor şi temerilor, aşa că, după o vreme, se tem să creadă ceea ce trebuie să creadă şi privesc încrederea ca o mângâiere primejdioasă şi o alungă de la ei. Îndrăzneala sfântă, încrederea tare în Dumnezeu, râvna fierbinte, rugăciunea încrezătoare, toate acestea şi alte binecuvântări sunt lucruri primejdioase pentru sufletele lor fricoase şi, astfel ei le dau mai curând la o parte.
Treptele mai înalte până la care s-au suit unii din copiii lui Dumnezeu, cum sunt de pildă: un
drum deschis până la tronul harului, părtăşia strânsă cu Dumnezeu, pătrunderea în tainele Domnului, toate acestea fraţii noştri le-au socotit prea înalte pentru ei şi prea de preţ, ca să se poată bucura de ele în viaţa de acum, ba chiar au ajuns până acolo, încât să bănuiască pe cei ce mărturiseau că se bucură de ele, că se înşelau singuri, sau că era la ei numai o încredere a firii pământeşti. Fiindcă n-au cules încă struguri din Valea Eşcol, ei nu vor să creadă că se găsesc asemenea roade; fiincă n-au mai trecut pe drumul acesta, ei se îndoiesc dacă se găseşte măcar o cale a sfinţeniei, netulburată de fiarele sălbatice.
Teama de noutate este şi mai puternică în inimile noastre, când este vorba să începem un lucru nou pentru Domnul. Ne obişnuim cu lucrarea pe care o facem, deşi şi aceasta ne era candva necunoscută şi grea; însă, fiindcă am continuat s-o facem, ne-a ajuns acum uşoară; de aceea, când Domnul ne cheamă să facem altceva, ne temem a încerca să facem acel altceva. Ne simţim foarte destoinici pentru lucrul pe care îl facem, când de fapt, ar trebui să ţinem seama că, chiar această destoinicie ne vine de la Dumnezeu (2 Corinteni 3.5) şi că de la noi nu putem să facem ceva; ne este frică să plutim pe mări pe care n-am mai călătorit, deşi Conducătorul corabiei noastre nu dă greş niciodată şi ştie să ne ducă şi prin acele părţi. Ca şi Iona, noi mai degrabă vrem să plecăm la Tars, decât să mărturisim pe Dumnezeu pe străzile Ninivei; ca şi omul lui Dumnezeu de la Horeb, noi ne plângem că suntem gângavi şi greoi la vorbire şi suntem gata să părăsim cinstea de a sluji lui Dumnezeu, dacă putem să scăpăm de răspundere.
Vai fraţii mei, lucrul acesta vine de la firea pământească şi este împotriva credinţei; totuşi, cât de des sunt ispitiţi copiii lui Dumnezeu să facă aşa.
Şi iarăşi, dragii mei, teama aceasta ni se înfăţişează ca o presimţire a unei încercări care va veni; lucrul acesta este foarte obişnuit printre noi şi ne aduce mult necaz.
Câteodată presimţim că vine un timp când vom fi bolnavi. Poate că boala ne şi munceşte din acea clipă şi ne aşteptăm ca durerile noastre să se mărească şi să ajungă de nesuportat. Când pare că se apropie moartea, ne încăpăţânăm, închipuindu-ne că este ceva înspăimântător să pleci din lumea aceasta la Tatăl, cu toate că mii de creştini au trecut înaintea noastră acest râu al morţii şi cu toate că malurile Iordanului au răsunat de mii de strigăte de biruinţă. Oamenii aceştia întârzie însă, tremurând pe mal şi se gândesc că este lucru grozav să mori. Şi astfel, presimţirile că vom suferi, că vom îmbătrâni, că vom muri, ne dau prea ades târcoale, pentru că nu am mai trecut pe drumul acesta.
Multora dintre noi, frica de sărăcie le este foarte chinuitoare, ne temem de neajunsurile bătrâneţei şi ne îngrozim că vom fi părăsiţi de prieteni sau că vom pierde rudele dragi, pe care le iubim din toată inima. Şi toate acestea, fiindcă sunt lucruri noi, slăbesc credinţa noastră.
Dorim să venim în ajutorul tuturor celor ce sunt încercaţi în felul acesta şi nădăjduim că Domnul ne-a trimis să mângâiem pe cei întristaţi ai Lui şi să facem să strălucească feţele celor îndureraţi ai Lui.
Mai întâi vom spune ceva despre mângâiere, apoi despre îndrumare şi în încheiere ceva despre o aşteptare înfrigurată.

Va urma

DRUMURI NECUNOSCUTE (II)

DRUMURI NECUNOSCUTE (III)

DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)