"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4
Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
DRUMURI NECUNOSCUTE (I)
DRUMURI NECUNOSCUTE (II)
DRUMURI NECUNOSCUTE (III)
(Continuare)
O Aşteptare Înfrigurată
Înaintea noastră curge râul plin de maluri; dincolo de râu ne aşteaptă luptă şi vrăjmăşie; să ne ridicăm inima către Domnul Dumnezeu şi să ne încredem în El.
Ce se va întâmpla? Ei bine, VOM VEDEA CĂ DUMNEZEU CEL VIU ESTE CU NOI. Aţi băgat de seamă ce scrie Iosua în versetul 10: "Prin aceasta veţi cunoaşte că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru".
Oamenii acestei lumi nu au un Dumnezeu viu. Abia pot răbda să audă ceva despre Dumnezeu; ei au să-ţi vorbească despre fire, de puterile firii, de legile firii şi aşa mai departe. Ei au alungat pe Dumnezeu din înţelepciunea lor.
Mă tem că sunt unii care îşi zic creştini, dar care rareori recunosc braţul Dumnezeului celui viu.
Credinciosule încercat, care dai de un necaz nou, află că este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care lucrează, un Dumnezeu care vine în ajutorul poporului Său şi chiar îi apără pricina. Noi nu avem un Dumnezeu care aude şi apoi nu vrea să pună mâna să ajute pe ai Lui; care să Se uite la noi şi apoi să nu ne vină în ajutor. Poate că ai fi mers mai departe cu încercarea ta, fără să ştii ce ai aflat acum şi anume că: Dumnezeul căruia Îi slujeşti, te va izbăvi cu mână tare şi cu braţ puternic.
ORICE LUCRU CARE NE ÎNLESNEŞTE SĂ VEDEM PE DUMNEZEUL NOSTRU, FACE SĂ-L SUFERIM. Chiar focul cuptorului aprins este o lumină de preţ, dacă nu avem alta care să ne poată descoperi pe Cel de al patrulea, care este asemenea unui Fiu al lui Dumnezeu. Face să calci pe cărbuni aprinşi, ca astfel să ai a face şi să vezi pe Acel ins tainic, dar iubit.
Ce se va întâmpla în urmă? Se prea poate ca greutatea sa piară din calea ta, în chip cu totul minunat. Atunci când copiii lui Israel au văcut pe Dumnezeul cel viu, au văzut ceva cu totul nou şi minunat. Marea Roşie, în adevăr, se uscase, însă acest neam de oameni nu văzuse lucrul acesta. Uscarea Iordanului era ceva cu totul nou pentru ei.
În scurta mea viaţă, am văzut multe lucruri deosebite şi însemnate, dar nu le mai pot istorisi acum. Cineva a scris despre "Banca Credinţei". Un om care a citit acea carte, a zis că este "Banca Prostiei". Eu însă sunt de altă părere. Gândesc că sunt istorisite acolo multe lucruri pe care orice creştin le-ar putea scrie şi cred că, dacă mulţi dintre noi şi-ar istorisi viaţa, ar găsi lucruri atât de minunate. Dacă unii ar zice: "Nu le putem da crezare, nu le putem primi, sunt prea înflorite", noi le ştim totuşi adevărate.
Multe scrieri închipuite nu sunt nici pe jumătate aşa de pline de învăţătură, cum sunt vieţile creştinilor, dacă acestea ar fi fost scrise.
Dumnezeu lucrează în atâtea şi atâtea chipuri, câte nici prin minte nu le poate trece acelora care înţeleg cel mai bine ce s-ar putea întâmpla.
Dacă nu ştii ce are să se întâmple, să ştii totuşi că atunci când va veni un necaz, va veni şi un har, care va înghiţi necazul. "Râul s-a revărsat", zici tu, "iată-l înaintând mereu, a trecut peste măsuri!" Este şi nu este, fiindcă iată! când ajungi lângă el, a şi pierit.
Suflet plin de întristare,
Te încrede-n Dumnezeu!
Când te afli în clipe grele,
El încearcă gândul tău.
Până acum, lucrurile au mers bine şi tot aşa vor merge până la sfârşit. Adu-ţi aminte că nu avem a face cu un Dumnezeu care este schimbător. Dumnezeul copilăriei noastre, care ne-a fost ca o doică atunci când nu puteam să facem nimic, ne va părăsi oare când ajungem la a doua copilărie, care este bătrâneţea? Nicidecum! Acel care ne-a iubit înainte de întemeierea lumii, ne va părăsi oare când suntem în primejdie? Nu se poate! "Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să nu aibă grijă, să nu aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip" Isaia 49.15.
Fii încredinţat că Dumnezeu are la îndemână avuţii de care n-ai visat, iar greutăţile din calea ta îţi vor face cu putinţă să vezi mai mult din puterea şi harul Domnului.
În fiecare zi, Dumnezeu aruncă ocara asupra lui Satan şi zice: "Iată copilul Meu; astăzi îl pun într-un loc nou; încearcă, dacă esti în stare, să-l birui!" Mâine, Dumnezeu îi va arunca aceeasi ocară şi tot astfel până când socoteşte El necesar, până la capăt.
Poate că necazul care te-a ajuns, ţi s-a întâmplat fiindcă Satan a zis lui Dumnezeu: "Întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ceea ce are el şi sunt încredinţat că te va blestema în faţă" Iov 1.11; dar Dumnezeu zice: "Încearcă-l", numai cu gândul ca să fie slăvit, arătând că, prin harul lui Dumnezeu, slăbiciunea noastră biruieşte puterea iadului.
Adeseori, un necaz din care am scăpat, ajunge ca ceva al nostru şi când dăm de alt necaz, privim înapoi spre el şi: "Nu mi-e frică; Dumnezeul cel viu care m-a ajutat atunci, mă poate ajuta şi acum!"
Cât de mult trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru necazurile mari, pentru că cele ce vor veni, vor fi mai mici faţă de el.
Dumnezeu ne-a adus peste Iordan.Vom izgoni vrăjmaşii dinaintea noastră, căci Cel care desprate Iordanul, este un Dumnezeu la care nimic nu este cu neputinţă.
Bucuraţi-vă deci, iubiţilor, dacă Dumnezeu vă încearcă într-un chip ciudat; El vă încearcă puterea braţelor şi le face tari pentru isprăvi mai mari; ca nişte luptători sfinţi ce sunteţi, vă veţi lupta în chip minunat, înconjuraţi fiind de norul de martori care stau împrejur.
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, fiindcă Domnul vă pregăteşte ca să-I slăviţi şi mai bine Numele.
Şi în sfârşit, ceva mai bun decât toate şi care place mai mult ca toate copiilor lui Dumnezeu: tot ce se va întâmpla, va înălţa pe Domnul Isus Hristos în ochii noşrti!
În ziua când Israel a trecut râul, Dumnezeu a început să înalţe pe Iosua în ochii poporului; tot aşa, când noi începem a trece prin apele adânci ale necazului, cum mai înalţă Dumnezeu pe Fiul Său - ISUS - în ochii noştri!
Domnul Isus Hristos este foarte preţios pentru orice copil al lui Dumnezeu, însă pentru cei încercaţi, El este nespus de preţios.
Voi aceia cu care El a rămas când toţi v-au părăsit, ştiţi ce prieten preţios este El!
Voi, care aţi fost îngrijiţi de El când vi se vedeau oasele prin piele, ştiţi ce doctor bun este El!
Voi, care aţi fost ajutaţi, hrăniţi, călăuziţi de El când totul în jur era o pustie, ştiţi ce păstor bun este El!
Voi, care aţi fost aproape de moarte şi aţi început să vedeţi lucrurile pierind încet-încet din ochii voştri, ştiţi în ce chip binecuvântat este El NEMURIREA şi VIAŢA şi ce plinătate locuieşte în El, care poate să umple sufletul, când toate bucuriile firii s-au dus.
O, Doamne Dumnezeule! Dacă lucrul acesta va înalţa pe Domnul Isus Hristos, fă ceea ce vrei Tu cu poporul Tău!
Niciunul din noi n-ar vrea să şovăie şi să nu ia crucea, când lucrul acesta ar mări Numele Domnului Isus Hristos.
Pentru alt lucru n-am vorbi atît, dar pentru slava Domnului Isus, pentru mărirea Lui, dacă ne dai putere, nu ne temem să ne dăm şi viaţa.
ORICE PENTRU DOMNUL ISUS! TOTUL PENTRU DOMNUL ISUS!
Inima ta nu spune tot aşa, drag cititor_ Ştiu că da, dacă, eşti credincios Mântuitorului şi de aceea ai să iei crucea de curând sosită, ai să pui mâna pe armele cele noi ale lupte, care abia acum începe, ai să iei uneltele noi cu care să lucrezi în alt ungher al viei Domnului, cu toate că tu "N-ai mai trecut pe drumul acesta."
Dacă lucrul acesta este pentru slava Domnului isus Hristos, când este vorba să înaintăm, cine vrea să hoinărească?
"Înainte!" deci, este cuvântul meu astăzi, pentru toţi ostaşii Domnului Isus!
Tu, Dumnezeul nostru arată-ne calea!
Amin!
Se afișează postările cu eticheta Spurgeon. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Spurgeon. Afișați toate postările
duminică, 11 ianuarie 2009
vineri, 29 august 2008
Drumuri necunoscute (III)
"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4
Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
DRUMURI NECUNOSCUTE (I)
DRUMURI NECUNOSCUTE (II)
(Continuare)
Despre ÎNDRUMARE
Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
DRUMURI NECUNOSCUTE (I)
DRUMURI NECUNOSCUTE (II)
(Continuare)
Despre ÎNDRUMARE
Cum se va călăuzi un om, când ajunge pe un drum pe care nu a mai trecut? Când drumul este lipsit de urme cunoscute, ce va face atunci călătorul?
Cea dintâi îndrumare este aceasta: să fie cu multă grijă ca să afle Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze.
Uită-te şi vezi că acest capitol din cartea lui Iosua, pare că este făcut numai din "Domnul a zis lui Iosua" şi "Iosua a zis poporului". Oricine citeşte deci acest capitol, trebuie să fie izbit câd vede cât de plin de porunci este. Se mai pomeneşte numai de luarea unor pietre şi de aşezarea lor, pentru amintire, pe mal şi aşezarea altor pietre în Iordan; încolo, toate versetele cuprind poruncile Domnului spuse din nou, cum şi însemnarea că poporul a ascultat de ele.
De aici învăţăm că, întrebarea noastră de căpetenie, în vreme de necaz, nu trebuie să fie: "Cum să scap de încurcătură?", ci să fie: "Care este datoria mea acum?". Tot astfel: "Ce ar vrea Dumnezeu să fac eu într-o încercare ca aceasta?"
Fii încredinţat că nu este mai mare ispită decât aceea: să gândeşti numai cum să-ţi scapi pielea şi că, făcând acest lucru, eşti scutit de chemarea datoriei; văzându-ne de noi înşine, putem să lăsăm la oparte împlinirea datoriei noastre!
Vrei să faci lucrul pe care numai Domnul îl poate face? Vezi-ţi de lucrul tău! Dacă în clipa de faţă te-ai găsi în cel mai mare necaz care ar putea să dea peste un fiu al lui Adam, nu cred că ţi s-ar putea da un sfat mai bun decât acesta: "Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie!" (Psalmul 37.3). În ceea ce te priveşte pe tine, ascultă ce spune Domnul Dumnezeu şi fă ce îţi zice El; şi atunci totul va merge bine.
Lucrul de căpetenie, în orice încurcătură, este să aştepţi până ce auzi glasul Domnului, glasul Învăţătorului tău, în seninătate şi încredere!
Altă îndrumare este aceasta: "Să recunoşti că Dumnezeul legământului este de faţă."
Chivotul legământului mergea cam la depărtare de două mii de coţi de popor, pentru ca astfel să-l poată vedea; dacă ar fi fost aproape de tot de chivot, numai cei din faţă l-ar fi văzut, iar ceilalţi nu ar fi putut să-l vadă. Iată de ce a fost lăsată o depărtare între el şi popor, pentru ca toţi să-l poată vedea în timpul marşului.
Niciodată nu călcăm mai în pace pe cărările vieţii, ca atunci când vedem cu noi pe Dumnezeu, pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul legământului, Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Dumnezeul împăcării prin sângele care a curs pe crucea de la Golgota. Atunci El Îşi împlineşte făgăduinţa: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi!" (Evrei 13.5).
Este Dumnezeu cu noi! Ce mai vrem? El ştie toate, El poate toate, iar dragostea Lui este fără sfârşit. Nu ne vom teme deci şi Îl vom urma chiar în Locuinţa Morţilor, căci dacă Domnul Dumnezeu merge înainte, chiar şi acolo vor fi păziţi sfinţii Lui. Adu-ţi aminte de această îndrumare. Nu gândi că a fi cu mult mai bine să ai pe prieteni lângă tine, când eşti în necaz. Îl ai pe Domnul Dumnezeu. "Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te spijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Isaia 41.10). "Eu sunt Dumnezeul tău" - cea mai mare mângâiere pentru un credincios este să ştie că Dumnezeul legământului este cu el.
Iată o altă îndrumare: Alungă din inima ta neliniştea care vine din gândul că tu eşti păzitorul vieţii din Dumnezeu, viaţă care este în tine.
"Ciudată îndrumare", parcă, dar să o lămurim. Când copiii lui Israel umblau prin pustie, unii se aflau înaintea chivotului, alţii înapoia lui, ca şi cum l-ar fi păzit; de data aceasta însă, chivotul mergea înaintea lor, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: "Nu voi, poporul Meu, Mă păziţi pe Mine; ci Eu vă păzesc pe voi". În faţa primejdiei, preoţii duc chivotul înaintea poporului, până în faţa vrăjmaşului şi în apele Iordanului; acolo ei se opresc, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis tuturor oştirilor Canaanului: "Veniţi să vă bateţi cu Mine, dacă sunteţi în stare. Pe poporul Meu l-am lăsat în urmă; numai cu Mine veţi da piept. Am venit singur, neînsoţit de nimeni. Veniţi, dacă vă dă mâna!"
Adeseori, în timpul încercărilor, cea mai mare temere a noastră este aceasta: "Mă tem aşa de tare că n-am să pot păstra harul lui Dumnezeu în inima mea!" Lasă starea aceasta la oparte, fratele meu, fiindcă nu aşa trebuie să zici: "Am să fiu în stare să păstrez harul lui Dumnezeu?", ci numai aşa: "Mă va păstra harul lui Dumnezeu!"
Omule, fii încredinţat că harul lui Dumnezeu va păzi pe acela asupra căruia se odihneşte. Într-un fel suntem datori să păstrăm viaţa de sus, fiindcă fiecare om trebuie să-şi păzească sufletul; dar mai mult şi mai presus de acest lucru, este acela: că Dumnezeu este păzitorul nostru. "Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă" (Psalmul 121.5). Domnul însuşi va merge înaintea noastră. El ne va ocroti cu braţul Său puternic; "La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost" (Psalmul 36.7); şi în loc să zici în încercare: "Voi putea păstra harul pe care îl am?", este bine să zici: "Am parte de harul lui Dumnezeu; voi fi păzit de El şi voi fi mai mult decât biruitor!"
Un alt sfat pe scurt, o altă îndrumare: Când eşti aproape să dai de vreun necaz mare, NU TE PRIPI, nu te grăbi zadarnic. Adeseori, când ne temem de ceva, dăm buzna ca un fluture ameţit la lumina lămpii. Ne tulburăm aşa de tare, că nu mai lucrăm cu înţelepciune şi cu băgare de seamă, ci ne pripim şi nu ajungem la nimic bun.
Copiii lui Israel nu s-au repezit, claie peste grămadă, să treacă Iordanul înot, ci au aşteptat până ce preoţii au trecut înainte şi au zăbovit până ce chivotul a stat în mijlocul Iordanului. Toate lucrurile au fost făcute atunci cu socoteală.
Cere de la Domnul harul ca să faci şi tu la fel. Fii liniştit. Dacă harul lui Dumnezeu nu ne face liniştiţi în necazuri şi în suferinţe, avem pricină să ne întrebăm dacă acestea lucrează cum se cuvine asupra inimilor noastre.
Să nu te pripeşti, dar SĂ NU ŞOVĂIEŞTI, ci să ai deplină încredere în Dumnezeu. Nici unul din oamenii seminţiilor lui Israel nu a zis: "Trebuie să văd mai întâi dacă au mai trecut alţii înainte şi să ştiu dacă drumul este bun". În clipa când trâmbiţa a sunat înaintarea, toţi au mers, fără să mai întrebe ceva. Preotul, care a mers cel dintâi până la malul Iordanului şi şi-a muiat piciorul în el, trebuie să fi fost un om inimos. Minunat trebuie să fi fost când au văzut cum se scurge apa la oparte în valuri tot mai mici, până ce spre dreapta lor, s-a făcut un zid de cristal scânteietor. Preotul care a păşit întâi şi a dat de veste ce făcuse Dumnezeu, era negreşit un viteaz. Piciorul lui călcase cel dintâi în albia acelui râu străvechi, Iordanul.
Fii şi tu cu inimă, iubite frate, şi mergi înainte, chiar dacă râul ar fi de foc, nu de apă. Dacă Domnul îţi spune că drumul este bun, nu şovăi.
Încă o îndrumare pe care nu trebuie să o uităm, fiindcă este pusă anume ca să fie păzită - este următoarea: "Sfinţiţi-vă!" Ori ce câte ori ne aflăm într-o încercare nouă, un glas ne vorbeşte şi ne spune: "Sfinţiţi-vă!"
Gândesc că israeliţii se spălau cu apă şi făceau ce poruncea Legea, pentru ca să fie priviţi curaţi; tot aşa, în orice încercare nouă, copilul lui Dumnezeu să vină la sângele preţios al Domnului Isus Hristos, Mântuitorul. Să se roage pentru har, ca să se cureţe aluatul cel vechi.
ÎNCERCĂRILE NOASTRE NU SUNT PEDEPSE, fiidcă pedeapsa păcatului a fost aruncată asupra Domnului Hristos şi Dumnezeu nu va mai pedepsi pe aceia pentru care a murit Domnul Hristos; ele sunt nişte mustrări pământeşti că, în noi, este ceva ce trebuie înlăturat. Ce îţi spune încercarea ta de acum, fratele meu, sora mea? Ce glas răsună în încercarea de care te temi?
Nu pot lămuri în amănunt despre ce este vorba, dar înţelesul este acesta: "Sfinţiţi-vă!"
Ne aşteptăm să nu mai fim întrebuinţaţi în slujba Domnului? Să lucrăm atunci pentru Domnul Isus Hristos, cât timp o mai putem face! Ne aşteptăm să murim curând? Atunci să lucrăm cu amândouă braţele în via Domnului, cât mai suntem în viaţă. Mai mult ca niciodată, SĂ FIM ÎNCHINAŢI LUI DUMNEZEU!
Dacă aşteptăm să vină sărăcia peste noi sau să fim părăsiţi de prietenii noştri, să nu uităm că Dumnezeu ne înţarcă de bunătăţile pământeşti, ca să ne poată sătura cu desfătările negrăite ale cerului.
"Sfinţiţi-vă!" Acesta este cuvântul lui Dumnezeu către orice om care trece pe un drum pe care n-a mai fost înainte.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
Cea dintâi îndrumare este aceasta: să fie cu multă grijă ca să afle Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze.
Uită-te şi vezi că acest capitol din cartea lui Iosua, pare că este făcut numai din "Domnul a zis lui Iosua" şi "Iosua a zis poporului". Oricine citeşte deci acest capitol, trebuie să fie izbit câd vede cât de plin de porunci este. Se mai pomeneşte numai de luarea unor pietre şi de aşezarea lor, pentru amintire, pe mal şi aşezarea altor pietre în Iordan; încolo, toate versetele cuprind poruncile Domnului spuse din nou, cum şi însemnarea că poporul a ascultat de ele.
De aici învăţăm că, întrebarea noastră de căpetenie, în vreme de necaz, nu trebuie să fie: "Cum să scap de încurcătură?", ci să fie: "Care este datoria mea acum?". Tot astfel: "Ce ar vrea Dumnezeu să fac eu într-o încercare ca aceasta?"
Fii încredinţat că nu este mai mare ispită decât aceea: să gândeşti numai cum să-ţi scapi pielea şi că, făcând acest lucru, eşti scutit de chemarea datoriei; văzându-ne de noi înşine, putem să lăsăm la oparte împlinirea datoriei noastre!
Vrei să faci lucrul pe care numai Domnul îl poate face? Vezi-ţi de lucrul tău! Dacă în clipa de faţă te-ai găsi în cel mai mare necaz care ar putea să dea peste un fiu al lui Adam, nu cred că ţi s-ar putea da un sfat mai bun decât acesta: "Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie!" (Psalmul 37.3). În ceea ce te priveşte pe tine, ascultă ce spune Domnul Dumnezeu şi fă ce îţi zice El; şi atunci totul va merge bine.
Lucrul de căpetenie, în orice încurcătură, este să aştepţi până ce auzi glasul Domnului, glasul Învăţătorului tău, în seninătate şi încredere!
Altă îndrumare este aceasta: "Să recunoşti că Dumnezeul legământului este de faţă."
Chivotul legământului mergea cam la depărtare de două mii de coţi de popor, pentru ca astfel să-l poată vedea; dacă ar fi fost aproape de tot de chivot, numai cei din faţă l-ar fi văzut, iar ceilalţi nu ar fi putut să-l vadă. Iată de ce a fost lăsată o depărtare între el şi popor, pentru ca toţi să-l poată vedea în timpul marşului.
Niciodată nu călcăm mai în pace pe cărările vieţii, ca atunci când vedem cu noi pe Dumnezeu, pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul legământului, Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Dumnezeul împăcării prin sângele care a curs pe crucea de la Golgota. Atunci El Îşi împlineşte făgăduinţa: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi!" (Evrei 13.5).
Este Dumnezeu cu noi! Ce mai vrem? El ştie toate, El poate toate, iar dragostea Lui este fără sfârşit. Nu ne vom teme deci şi Îl vom urma chiar în Locuinţa Morţilor, căci dacă Domnul Dumnezeu merge înainte, chiar şi acolo vor fi păziţi sfinţii Lui. Adu-ţi aminte de această îndrumare. Nu gândi că a fi cu mult mai bine să ai pe prieteni lângă tine, când eşti în necaz. Îl ai pe Domnul Dumnezeu. "Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te spijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Isaia 41.10). "Eu sunt Dumnezeul tău" - cea mai mare mângâiere pentru un credincios este să ştie că Dumnezeul legământului este cu el.
Iată o altă îndrumare: Alungă din inima ta neliniştea care vine din gândul că tu eşti păzitorul vieţii din Dumnezeu, viaţă care este în tine.
"Ciudată îndrumare", parcă, dar să o lămurim. Când copiii lui Israel umblau prin pustie, unii se aflau înaintea chivotului, alţii înapoia lui, ca şi cum l-ar fi păzit; de data aceasta însă, chivotul mergea înaintea lor, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: "Nu voi, poporul Meu, Mă păziţi pe Mine; ci Eu vă păzesc pe voi". În faţa primejdiei, preoţii duc chivotul înaintea poporului, până în faţa vrăjmaşului şi în apele Iordanului; acolo ei se opresc, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis tuturor oştirilor Canaanului: "Veniţi să vă bateţi cu Mine, dacă sunteţi în stare. Pe poporul Meu l-am lăsat în urmă; numai cu Mine veţi da piept. Am venit singur, neînsoţit de nimeni. Veniţi, dacă vă dă mâna!"
Adeseori, în timpul încercărilor, cea mai mare temere a noastră este aceasta: "Mă tem aşa de tare că n-am să pot păstra harul lui Dumnezeu în inima mea!" Lasă starea aceasta la oparte, fratele meu, fiindcă nu aşa trebuie să zici: "Am să fiu în stare să păstrez harul lui Dumnezeu?", ci numai aşa: "Mă va păstra harul lui Dumnezeu!"
Omule, fii încredinţat că harul lui Dumnezeu va păzi pe acela asupra căruia se odihneşte. Într-un fel suntem datori să păstrăm viaţa de sus, fiindcă fiecare om trebuie să-şi păzească sufletul; dar mai mult şi mai presus de acest lucru, este acela: că Dumnezeu este păzitorul nostru. "Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă" (Psalmul 121.5). Domnul însuşi va merge înaintea noastră. El ne va ocroti cu braţul Său puternic; "La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost" (Psalmul 36.7); şi în loc să zici în încercare: "Voi putea păstra harul pe care îl am?", este bine să zici: "Am parte de harul lui Dumnezeu; voi fi păzit de El şi voi fi mai mult decât biruitor!"
Un alt sfat pe scurt, o altă îndrumare: Când eşti aproape să dai de vreun necaz mare, NU TE PRIPI, nu te grăbi zadarnic. Adeseori, când ne temem de ceva, dăm buzna ca un fluture ameţit la lumina lămpii. Ne tulburăm aşa de tare, că nu mai lucrăm cu înţelepciune şi cu băgare de seamă, ci ne pripim şi nu ajungem la nimic bun.
Copiii lui Israel nu s-au repezit, claie peste grămadă, să treacă Iordanul înot, ci au aşteptat până ce preoţii au trecut înainte şi au zăbovit până ce chivotul a stat în mijlocul Iordanului. Toate lucrurile au fost făcute atunci cu socoteală.
Cere de la Domnul harul ca să faci şi tu la fel. Fii liniştit. Dacă harul lui Dumnezeu nu ne face liniştiţi în necazuri şi în suferinţe, avem pricină să ne întrebăm dacă acestea lucrează cum se cuvine asupra inimilor noastre.
Să nu te pripeşti, dar SĂ NU ŞOVĂIEŞTI, ci să ai deplină încredere în Dumnezeu. Nici unul din oamenii seminţiilor lui Israel nu a zis: "Trebuie să văd mai întâi dacă au mai trecut alţii înainte şi să ştiu dacă drumul este bun". În clipa când trâmbiţa a sunat înaintarea, toţi au mers, fără să mai întrebe ceva. Preotul, care a mers cel dintâi până la malul Iordanului şi şi-a muiat piciorul în el, trebuie să fi fost un om inimos. Minunat trebuie să fi fost când au văzut cum se scurge apa la oparte în valuri tot mai mici, până ce spre dreapta lor, s-a făcut un zid de cristal scânteietor. Preotul care a păşit întâi şi a dat de veste ce făcuse Dumnezeu, era negreşit un viteaz. Piciorul lui călcase cel dintâi în albia acelui râu străvechi, Iordanul.
Fii şi tu cu inimă, iubite frate, şi mergi înainte, chiar dacă râul ar fi de foc, nu de apă. Dacă Domnul îţi spune că drumul este bun, nu şovăi.
Încă o îndrumare pe care nu trebuie să o uităm, fiindcă este pusă anume ca să fie păzită - este următoarea: "Sfinţiţi-vă!" Ori ce câte ori ne aflăm într-o încercare nouă, un glas ne vorbeşte şi ne spune: "Sfinţiţi-vă!"
Gândesc că israeliţii se spălau cu apă şi făceau ce poruncea Legea, pentru ca să fie priviţi curaţi; tot aşa, în orice încercare nouă, copilul lui Dumnezeu să vină la sângele preţios al Domnului Isus Hristos, Mântuitorul. Să se roage pentru har, ca să se cureţe aluatul cel vechi.
ÎNCERCĂRILE NOASTRE NU SUNT PEDEPSE, fiidcă pedeapsa păcatului a fost aruncată asupra Domnului Hristos şi Dumnezeu nu va mai pedepsi pe aceia pentru care a murit Domnul Hristos; ele sunt nişte mustrări pământeşti că, în noi, este ceva ce trebuie înlăturat. Ce îţi spune încercarea ta de acum, fratele meu, sora mea? Ce glas răsună în încercarea de care te temi?
Nu pot lămuri în amănunt despre ce este vorba, dar înţelesul este acesta: "Sfinţiţi-vă!"
Ne aşteptăm să nu mai fim întrebuinţaţi în slujba Domnului? Să lucrăm atunci pentru Domnul Isus Hristos, cât timp o mai putem face! Ne aşteptăm să murim curând? Atunci să lucrăm cu amândouă braţele în via Domnului, cât mai suntem în viaţă. Mai mult ca niciodată, SĂ FIM ÎNCHINAŢI LUI DUMNEZEU!
Dacă aşteptăm să vină sărăcia peste noi sau să fim părăsiţi de prietenii noştri, să nu uităm că Dumnezeu ne înţarcă de bunătăţile pământeşti, ca să ne poată sătura cu desfătările negrăite ale cerului.
"Sfinţiţi-vă!" Acesta este cuvântul lui Dumnezeu către orice om care trece pe un drum pe care n-a mai fost înainte.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
sâmbătă, 16 august 2008
Drumuri necunoscute (II)
"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4
Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
DRUMURI NECUNOSCUTE (I)
Să ne gândim la MÂNGÂIERE
Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
DRUMURI NECUNOSCUTE (I)
Să ne gândim la MÂNGÂIERE
Să vedem ce era cu copiii lui Israel. Negreşit că ei se aflau unde nu mai fuseseră niciodată. În afară de Iosua şi Caleb, nici unul dintre ei nu trecuse Marea Roşie. Erau o generaţie de oameni născuţi în pustie, aşa că nu aveau nici un fel de amintiri despre Marea Roşie, ca să-i poată pregăti pentru împrejurarea de faţă. Vedeau acum înaintea lor că se găsea un râu plin până peste maluri, datorită topirii zăpezilor din Liban. Râul era şi adânc şi lat;
Cum puteau să-l treacă? Nu aveau nici o unealtă pentru aşa ceva; în corturile lor nu se găsea nici o barcă.
Să presupunem totuşi că l-ar fi trecut. Înaintea lor se ridică ameninţătoare o cetate; în spatele zidurilor ei se găseau duşmani mulţi şi fioroşi. Să ne închipuim chiar că ar fi biruit pe cei din Ierihon, ţara era încă plină de cetăţi la fel de mari şi întărite până la cer, cum ziceau ei, şi deci, deopotrivă de nebiruit. Se găseau într-o stare care le putea insufla multă frică, dar credinţa a alungat orice frică. Dumnezeu le-a trimis cuvântul Său de mângâiere tocmai în clipa când erau să fie încercaţi şi astfel, purtaţi de puterea făgăduinţei Lui, ei n-au arătat nicidecum că vor să se întoarcă înapoi, ci au mers cu toţii drept înainte, după porunca lui Dumnezeu; iar Domnul le-a venit în ajutor uscând râul, doborând zidurile Ierihonului, învingând pe duşmani; iar la urmă, le-a dat în moştenire toată ţara, de la Dan până la Beerşeba.
Te regăseşti şi tu dragul meu, în aceeaşi stare? Te afli şi tu unde nu ai mai fost niciodată în privinţa încercării tale? Este puterea ta acum mai mult încercată decât oricând în viaţa ta? Este credinţa ta încercată acum, aşa cum n-a mai fost înainte? .....
Adu-ţi aminte că, oriunde te-ai afla în calea ta, fie că eşti de mai mult timp sau de mai curând întors la Domnul LUCRUL ACESTA NU ESTE RÂNDUIT DE TINE. O putere mai presus de a ta te-a călăuzit până aici.
Poporul lui Israel ar fi putut să zică: "Ne-am mutat dintr-un loc în altul, dar nu am pornit fără călăuzirea norului de foc; şi chiar aici pe malurile Iordanului, nu am venit pentru că aşa am vrut noi, ci pentru că aşa am fost călăuziţi; Domnul însuşi a mers înaintea noastră." Ştiind lucrul acesta, ei se simţeau la adăpost, iar noi vedem bine că aşa este.
Fără îndoială, DOMNUL NU POATE GREŞI; ÎNŢELEPCIUNEA VEŞNICĂ NU SE POATE ÎNŞELA.
Cărarea ta dragul meu, ca şi cărarea tuturor sfinţilor, a fost întotdeauna croită de înţelepciunea fără greş a marelui Tată şi de aceea totul trebuie să fie bine.
Pronia cerească nu se poate să ne fi aşezat într-un loc nepotrivit; trebuie să fie bine acolo unde suntem; da, cu toate că ostaşii ne-ar lega ca să ne aunce în cuptorul lui Nebcadneţar, încălzit de şapte ori mai tare ca de obicei, suntem totuşi la locul nostru, dacă Dumnezeu ne-a dus acolo.
Până acum El nu a greşit niciodată, fie că a fost vorba ca să conducă o stea pe calea ei, fie ca să conducă pleava din mâna treierătorului; tot astfel, El nu poate greşi hotărând drumul unuia dintre copiii Lui.
"Spune-ţi celui drept că va fi bine de el" (Isaia 3.10), fiindcă "Domnul întăreşte paşii omului când îi place calea lui" (Psalmul 37.23). Tot astfel: "Soarta mea este în mâna Ta" (Psalmul 31.15).
Oricât de deznădăjduită ar fi soarta ta, privită cu ochii fricii, totuşi sunt încredinţat pe deplin că Dumnezeu te-a aşezat în locul cel mai nimerit pentru timpul de faţă. Dacă ar fi mai bine, ţinând seama de toate lucrurile, să te afli astăzi în cer mai degrabă decât aici pe pământ, să fii încredinţat că acolo te-ai găsi.
Dumnezeu va face orice este mai bine pentu copiii Lui. Dacă ar fi mai bine pentru ei să nu fie diavol şi moarte, n-ar fi nici diavol nici moarte, ci credincioşii ar fi luaţi îndată la cer. Iubirea fără margini, iubirea de negrăit, rânduieşte tot drumul nostru, iar înţelepciunea cerească lucrează împreună cu ea.
Ia seama iarăşi că ÎMPREJURAREA TA DE FAŢĂ ESTE NOUĂ NUMAI PENTRU TINE; EA NU ESTE NOUĂ PENTRU DUMNEZEU. Ce se întâmplă astăzi, sau ce se va întâmpla mâine, este nou numai pentru noi, fiindcă trăim în clipa de faţă; şi chiar dacă încercăm să mergem ceva mai departe, greşim căci nu vedem adevărul care stă la temelia întâmplării care va veni, fiindcă nu vedem, ci numai ne închipuim că vedem.
Toate lucrurile sunt însă înaintea ochilor lui Dumnezeu. Mâine? - Nu există pentru Domnul! Ieri? - Nici atâta! Trecut, prezent şi viitor, toate acestea sunt cuvinte omeneşti. "ACUM", iată cuvântul lui Dumnezeu şi el le cuprinde pe toate la un loc.
Acela care ar privi o ţară de la depărtarea unei stele, aşa cum o priveşte pasărea, care se înalţă în văzduh, i-ar vedea toate părţile; dimpotrivă, acela care străbate cu picioarele drumurile ţării, lasă în urma lui o parte, în timp ce altă parte se găseşte înaintea lui.
Tot aşa este şi cu omul. Târându-se ca o gânganie de pe o frunză pe alta, el lasă ceva în urma lui şi are ceva înaintea sa; Dumnezeu însă priveşte deodată peste toate, împlineşte cu seninătate acest "ACUM" al Lui şi vede cum trece timpul nostru.
Necazurile tale de acum, iubite copil al lui Dumnezeu, erau cunoscute Tatălui tău ceresc; nici unul dintre ele nu-L găseşte nepregătit. PENTRU DOMNUL NIMIC NU ESTE LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII şi de aceea El nu Se gândeşte cum ne gândim noi şi nu Se găseşte niciodată în încurcătură.
Într-adevăr este o copilărie nebunească să gândeşti că Dumnezeul nemărginit, care umple toate şi le ţine pe toate, poate să întâmpine ceva ce I-ar fi o greutate. "Este oare ceva prea greu pentru Domnul (Geneza 18.14). Odihneşte-te deci călătorule, cu încrederea deplină, nezguduită, că la Dumnezeu calea ta, nouă pentru tine, este veche pentru El.
Încă un gând ar trebui să mângâie pe cei întristaţi şi anume că, Omul care este lângă Talăl, Domnul Isus Hristos, a mers pe acelaşi drum pe acest pământ, din dragoste pentru tine. Eşti mângâiat că Dumnezeu vede calea ta, dar şi mai întărit eşti când ştii că însuşi Domnul Hristos a umblat pe ea.
De-a lungul drumului tău poţi să vezi urmele însângerate ale Aceluia care Şi-a dat mâinile şi picioarele ca să fie bătute în cuie. Până pe malurile Iordanului şi chiar de-a curmezişul lui, se găsesc urmele Aceluia cre a iubit pe fiii oamenilor şi a purtat durerile lor în trupul Lui, din dragoste pentru ei.
Îndrăzniţi! Pe unde a trecut Domnul Isus Hristos, putem să trecem şi noi cu toate încrederea în El. El nu ne duce pe drumuri mai întunecoase decât acelea pe care El însuşi a tecut. Mai mult încă, de când le-a străbătut El, locurile acelea sunt presărate cu lumină. Noi am gândit că sunt locuri de noi încercări, da nu mai sunt aşa de când Căpetenia credinţei noastre a trecut pe acolo.
Adu-ţi aminte iarăşi că ÎNCERCĂRILE CARE NI SE PAR NOUĂ NOI, NU SUNT NOI PENTRU POPORUL LUI DUMNEZEU.
Iosua a spus celor douăsprezece seminţii ale lui Israel: "N-aţi mai trecut pe această cale până acum", însă părinţii lor trecuseră Marea Roşie, trecere tot atât de grea, ba poate şi mai grea decât a Iordanului.
De aceea să nu spui sau să nu-ţi închipui că durerile tale le suferi numai tu. Alţii le-au îndurat tot atât ca şi tine. Întreabă pe bătrânii Bisericii, dacă necazurile tale sunt un lucru nou şi ei vor zâmbi şi-ţi vor spune că şi ei au făcut negoţ pe apele cele mai (Psalmul 107) şi că valurile şi talazurile, care te izbesc astăzi pe tine, au trecut şi peste capetele lor. Să nu-ţi închipui deci că ţi s-a întâmplat ceva cu totul nou. Dacă acest lucru este ciudat, este numai pentru tine, fiindcă şi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu au trecut pe acest drum şi au suferit la fel.
Să ne închipuim totuşi că ceea ce păţim noi, ar fi ceva nou; că lucrul pe care l-am avea noi de făcut este în adevăr, nou; că necazul pe care îl avem noi de suferit este necunoscut altora până acum; ei bine, chiar atunci, nu vedem de ce ar fi mai primejdios. Este o prostie să te sperii de lucruri noi numai pentru că sunt noi. Poate că este mai puţină primejdie, dragul meu, în încercarea de care te temi, decât în aceea în care te afli acum!
Te temi de sărăcie, nu-i aşa? Aceasta este într-adevăr un lucru rău, dar poate că nu este atât de rău ca acela cae te îndurerează acum. Grija ca să câştigi şi să ai din belşug, roade mai tare inima ta decât lipsa. În viaţa copiilor lui Dumnezeu, sărăcia s-a arătat ca un râu în care oamenii pot să se bucure. Tremuri de frica bolii. S-ar putea totuşi ca, odată cu boala, să vină în inima ta o bucurie aşa de mare, încât bucuria duhovnicească să întreacă neputinţa trupului tău.
Este clar deci, că o schimbare nu aduce numaidecât ceva mai rău şi că împrejurările schimbate nu aduc negreşit poveri noi. Încercarea ta este nouă, dar primejdia ta nu s-a mărit. Înainte deci, şi NU TE TEME!
Să ne închipuim totuşi că ar fi ceva şi nou şi primejdios; este limpede că frica nu va micşora primejdia. Neliniştea, grija, neîncrederea, te vor face oare gata să înfrunţi ce va veni? Dacă, de acum, începi să te nelinişteşti la gândul că va trebui să stai ţintuit în pat, te ajută oare gândul acesta să zaci pe patul de suferinţă şi să fii răbdător? Dacă de astăzi începi să te temi de moarte, îţi va ajuta oare aceasta să mori?
Nu, fratele meu, întâmple-se orice s-ar întâmpla, nimic nu va ascuţi mai bine sabia ta pentru luptă, decât încrederea în Dumnezeul cel viu. Chiar dacă mâine va trebui să plâng, astăzi vreau să cânt şi poate că va veni cântării mele atâta putere, încât să mai rămână ceva şi pe mâine, iar plânsul meu va fi îndulcit cu psalmi.
Cât putem, SĂ NE BUCURĂM ÎN DOMNUL şi să nu începem a ne gândi la necazuri care încă n-au sosit.
Am văzut cândva, la mănăstirea "La Trappe" (Franţa) o groapă pe care călugării o săpaseră în grădina lor; nu murise nici unul dintre ei şi totuşi găsiseră că este un lucru folositor să sape, cu rândul, la groapa unui prieten care poate va muri. Fericită familie într-adevăr, în care fraţii au o groapă gata pentru cel care va muri mai curând. Însă mult mi-ar fi plăcut să astup numaidecât groapa, pentru că negreşit, este vreme să sapi groapa prietenilor când vor muri şi este vreme din destul să te pregăteşti pentru necaz când acesta vine. "Ajunge zilei necazul ei". Să nu cărăm din ziua de mâine acele necazuri pe care Dumnezeu le acoperă, ca să nu le vadă ziua de astăzi.
Alte gânduri ne aduc iarăşi mângâiere. Am văzut că DUMNEZEU A FOST CREDINCIOS PÂNĂ ACUM. Noi am dori să purtăm mai degrabă înainte crucea pe care o avem pe umăr, decât să ni se dea o alta nouă; dar oare este acesta un lucru înţelept? Nu-ţi aduci aminte că, chiar crucea pe care o porţi acum, a fost nouă cândva? Te-ai obişnuit cu ea; ţi-ai învăţat spinarea cu ea, sau mai bine-zis, Dumnezeu ţi-a potrivit spinarea pentru ea, adică pentru această povară. Şi acum nu-ţi place deloc să schimbi această greutate, cu toate că acum câtva timp te codeai s-o porţi.
Crucea noastră de astăzi era altădată nouă pentru noi, dar Dumnezeu ne-a dat putere s-o ducem. necazul de astăzi va fi nou numai astăzi şi poate încă puţin timp; curând, dacă vom mai trăi, se va învechi şi ne vom obişnui cu încercarea nouă ca şi cu cea veche. După cum astăzi ne-am învăţat să umblăm voioşi prin căldura din cuptor a verii, tot aşa, în curând, vom trece prin iarna grea şi vom cânta voioşi când va începe primăvara. Înainte, tot înainte, ostaşi ai crucii! Duşmanii cei noi vor fi ca şi cei vechi. Noutatea necazului ţine un ceas; în ceasul următor noutatea va trece, după cum însuşi ceasul trece, iar noi vom primi putere ca să-l suferim.
Şi iarăşi, fraţi iubiţi, ne vom arăta încrezători când trecem pe un drum neumblat, dacă ne amintim că ÎNAINTAREA ÎN VIAŢA DE CREDINŢĂ ADUCE O SCHIMBARE DE NEAJUNSURI ŞI DE ÎNCERCĂRI? Cine vrea oare să fie ca un cal orb, învârtind mereu la o roată, simţind mereu usturătura aceluiaşi bici care-l loveşte în acelaşi loc, în timp ce trage din greu, fără ca parul să se mişte vreodată din locul lui? Nu, nu aşa, ci SĂ MERGEM ÎNAINTE. Ce dacă dăm de greutăţi noi? VOM PRIMI UN HAR NOU. Pe calea către cer vrem să înaintăm cu tărie bucuroşi, prin harul lui Dumnezeu.
Prin încercările prin care trece un om matur, un bărbat, nu trece un copil. Sunt boli de copii de care suntem scutiţi când ajungem oameni mari, oameni în vârstă; tot aşa sunt încercări ale trupului şi ale minţii, care năpădesc asupra noastră, când suntem mari, de care însă copiii nu ştiu nimic de ele şi totuşi ne bucurăm să trecem din copilărie la vârsta de oameni maturi.
Poate că v-aş obosi vorbindu-vă mai departe în acelaşi fel, totuşi îngăduiţi-mi să vă aduc aminte că, de cele mai multe ori, încercările noi pun capăt celor vechi. Este lămurit că dacă suntem supăraţi de vântul de la răsărit şi dacă tocmai atunci începe să sufle vântul de la apus, cel dintâi n-are să ne mai necăjească. Frigul şi căldura n-au să ne chinuiască amândouă deodată.
În pustie, copiii lui Israel avuseseră parte de un şir lung de încercări: nisipul înfierbântat le frigea picioarele, Amaleciţii îi urmăreau şi-i izbeau şi de aceea, orice s-ar mai fi putut întâmpla în Canaan, ei nu se mai aflau în pustie şi erau departe de necazurile deşertului. Dacă trebuia să se bată cu Ghirgasiţii, nu mai aveau pe Amaleciţi. Şi astfel, în loc de pierdere, ne putem aştepta la câştig. Orice copil al lui Dumnezeu să-şi aducă aminte de lucrul acesta. Când Dumnezeu ne schimbă locul şi aduce o povară nouă, El dă la o parte pe cea veche. Mâine nu vom mai fi apăsaţi de povara zilei de azi. Când ne încovoiem sub neputinţele bătrâneţii, ştim negreşit că ispitele tinereţii nu ne vor mai necăji şi că nici necazurile vârstei de mijloc nu ne vor chinui. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ca şi pe cale, te poţi aştepta şi la câştig, nu numai la pierdere.
Chiar dacă n-am mai trecut pe drumul acesta pe care mergem acum, CALEA DUCE ÎNSĂ CĂTRE ŢINTA CEA BUNĂ.
Copiii lui Israel îşi întorseseră feţele către Ţara Făgăduinţei. Dacă ar fi fost chemaţi să treacă Iordanul şi acesta să-i ducă la robie în Egipt, atunci ar fi putut să se înspăimânte. Ei călătoreau însă către Ţara cu pâraie şi râuri, unde curgea lapte şi miere. Oamenii de credinţă dintre ei îşi puteau zice unii altora: "Ne-am întins cortul în fiecare noapte din ce în ce mai aproape de locul odihnei noastre, iar acum nu mai avem decât o singură zi de drum între noi şi acea ţară, Ţara Făgăduinţei; de aceea nu ne temem". Cât de inimoşi trebuie să se fi simţit văzând ţara Canaanului!
Îndrăzniţi fraţi şi surori! Poate că este cam grea calea, dar sunteţi pe calea împărătească; ea duce către Noul Ierusalim.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (III)
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
Încă un gând ar trebui să mângâie pe cei întristaţi şi anume că, Omul care este lângă Talăl, Domnul Isus Hristos, a mers pe acelaşi drum pe acest pământ, din dragoste pentru tine. Eşti mângâiat că Dumnezeu vede calea ta, dar şi mai întărit eşti când ştii că însuşi Domnul Hristos a umblat pe ea.
De-a lungul drumului tău poţi să vezi urmele însângerate ale Aceluia care Şi-a dat mâinile şi picioarele ca să fie bătute în cuie. Până pe malurile Iordanului şi chiar de-a curmezişul lui, se găsesc urmele Aceluia cre a iubit pe fiii oamenilor şi a purtat durerile lor în trupul Lui, din dragoste pentru ei.
Îndrăzniţi! Pe unde a trecut Domnul Isus Hristos, putem să trecem şi noi cu toate încrederea în El. El nu ne duce pe drumuri mai întunecoase decât acelea pe care El însuşi a tecut. Mai mult încă, de când le-a străbătut El, locurile acelea sunt presărate cu lumină. Noi am gândit că sunt locuri de noi încercări, da nu mai sunt aşa de când Căpetenia credinţei noastre a trecut pe acolo.
Adu-ţi aminte iarăşi că ÎNCERCĂRILE CARE NI SE PAR NOUĂ NOI, NU SUNT NOI PENTRU POPORUL LUI DUMNEZEU.
Iosua a spus celor douăsprezece seminţii ale lui Israel: "N-aţi mai trecut pe această cale până acum", însă părinţii lor trecuseră Marea Roşie, trecere tot atât de grea, ba poate şi mai grea decât a Iordanului.
De aceea să nu spui sau să nu-ţi închipui că durerile tale le suferi numai tu. Alţii le-au îndurat tot atât ca şi tine. Întreabă pe bătrânii Bisericii, dacă necazurile tale sunt un lucru nou şi ei vor zâmbi şi-ţi vor spune că şi ei au făcut negoţ pe apele cele mai (Psalmul 107) şi că valurile şi talazurile, care te izbesc astăzi pe tine, au trecut şi peste capetele lor. Să nu-ţi închipui deci că ţi s-a întâmplat ceva cu totul nou. Dacă acest lucru este ciudat, este numai pentru tine, fiindcă şi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu au trecut pe acest drum şi au suferit la fel.
Să ne închipuim totuşi că ceea ce păţim noi, ar fi ceva nou; că lucrul pe care l-am avea noi de făcut este în adevăr, nou; că necazul pe care îl avem noi de suferit este necunoscut altora până acum; ei bine, chiar atunci, nu vedem de ce ar fi mai primejdios. Este o prostie să te sperii de lucruri noi numai pentru că sunt noi. Poate că este mai puţină primejdie, dragul meu, în încercarea de care te temi, decât în aceea în care te afli acum!
Te temi de sărăcie, nu-i aşa? Aceasta este într-adevăr un lucru rău, dar poate că nu este atât de rău ca acela cae te îndurerează acum. Grija ca să câştigi şi să ai din belşug, roade mai tare inima ta decât lipsa. În viaţa copiilor lui Dumnezeu, sărăcia s-a arătat ca un râu în care oamenii pot să se bucure. Tremuri de frica bolii. S-ar putea totuşi ca, odată cu boala, să vină în inima ta o bucurie aşa de mare, încât bucuria duhovnicească să întreacă neputinţa trupului tău.
Este clar deci, că o schimbare nu aduce numaidecât ceva mai rău şi că împrejurările schimbate nu aduc negreşit poveri noi. Încercarea ta este nouă, dar primejdia ta nu s-a mărit. Înainte deci, şi NU TE TEME!
Să ne închipuim totuşi că ar fi ceva şi nou şi primejdios; este limpede că frica nu va micşora primejdia. Neliniştea, grija, neîncrederea, te vor face oare gata să înfrunţi ce va veni? Dacă, de acum, începi să te nelinişteşti la gândul că va trebui să stai ţintuit în pat, te ajută oare gândul acesta să zaci pe patul de suferinţă şi să fii răbdător? Dacă de astăzi începi să te temi de moarte, îţi va ajuta oare aceasta să mori?
Nu, fratele meu, întâmple-se orice s-ar întâmpla, nimic nu va ascuţi mai bine sabia ta pentru luptă, decât încrederea în Dumnezeul cel viu. Chiar dacă mâine va trebui să plâng, astăzi vreau să cânt şi poate că va veni cântării mele atâta putere, încât să mai rămână ceva şi pe mâine, iar plânsul meu va fi îndulcit cu psalmi.
Cât putem, SĂ NE BUCURĂM ÎN DOMNUL şi să nu începem a ne gândi la necazuri care încă n-au sosit.
Am văzut cândva, la mănăstirea "La Trappe" (Franţa) o groapă pe care călugării o săpaseră în grădina lor; nu murise nici unul dintre ei şi totuşi găsiseră că este un lucru folositor să sape, cu rândul, la groapa unui prieten care poate va muri. Fericită familie într-adevăr, în care fraţii au o groapă gata pentru cel care va muri mai curând. Însă mult mi-ar fi plăcut să astup numaidecât groapa, pentru că negreşit, este vreme să sapi groapa prietenilor când vor muri şi este vreme din destul să te pregăteşti pentru necaz când acesta vine. "Ajunge zilei necazul ei". Să nu cărăm din ziua de mâine acele necazuri pe care Dumnezeu le acoperă, ca să nu le vadă ziua de astăzi.
Alte gânduri ne aduc iarăşi mângâiere. Am văzut că DUMNEZEU A FOST CREDINCIOS PÂNĂ ACUM. Noi am dori să purtăm mai degrabă înainte crucea pe care o avem pe umăr, decât să ni se dea o alta nouă; dar oare este acesta un lucru înţelept? Nu-ţi aduci aminte că, chiar crucea pe care o porţi acum, a fost nouă cândva? Te-ai obişnuit cu ea; ţi-ai învăţat spinarea cu ea, sau mai bine-zis, Dumnezeu ţi-a potrivit spinarea pentru ea, adică pentru această povară. Şi acum nu-ţi place deloc să schimbi această greutate, cu toate că acum câtva timp te codeai s-o porţi.
Crucea noastră de astăzi era altădată nouă pentru noi, dar Dumnezeu ne-a dat putere s-o ducem. necazul de astăzi va fi nou numai astăzi şi poate încă puţin timp; curând, dacă vom mai trăi, se va învechi şi ne vom obişnui cu încercarea nouă ca şi cu cea veche. După cum astăzi ne-am învăţat să umblăm voioşi prin căldura din cuptor a verii, tot aşa, în curând, vom trece prin iarna grea şi vom cânta voioşi când va începe primăvara. Înainte, tot înainte, ostaşi ai crucii! Duşmanii cei noi vor fi ca şi cei vechi. Noutatea necazului ţine un ceas; în ceasul următor noutatea va trece, după cum însuşi ceasul trece, iar noi vom primi putere ca să-l suferim.
Şi iarăşi, fraţi iubiţi, ne vom arăta încrezători când trecem pe un drum neumblat, dacă ne amintim că ÎNAINTAREA ÎN VIAŢA DE CREDINŢĂ ADUCE O SCHIMBARE DE NEAJUNSURI ŞI DE ÎNCERCĂRI? Cine vrea oare să fie ca un cal orb, învârtind mereu la o roată, simţind mereu usturătura aceluiaşi bici care-l loveşte în acelaşi loc, în timp ce trage din greu, fără ca parul să se mişte vreodată din locul lui? Nu, nu aşa, ci SĂ MERGEM ÎNAINTE. Ce dacă dăm de greutăţi noi? VOM PRIMI UN HAR NOU. Pe calea către cer vrem să înaintăm cu tărie bucuroşi, prin harul lui Dumnezeu.
Prin încercările prin care trece un om matur, un bărbat, nu trece un copil. Sunt boli de copii de care suntem scutiţi când ajungem oameni mari, oameni în vârstă; tot aşa sunt încercări ale trupului şi ale minţii, care năpădesc asupra noastră, când suntem mari, de care însă copiii nu ştiu nimic de ele şi totuşi ne bucurăm să trecem din copilărie la vârsta de oameni maturi.
Poate că v-aş obosi vorbindu-vă mai departe în acelaşi fel, totuşi îngăduiţi-mi să vă aduc aminte că, de cele mai multe ori, încercările noi pun capăt celor vechi. Este lămurit că dacă suntem supăraţi de vântul de la răsărit şi dacă tocmai atunci începe să sufle vântul de la apus, cel dintâi n-are să ne mai necăjească. Frigul şi căldura n-au să ne chinuiască amândouă deodată.
În pustie, copiii lui Israel avuseseră parte de un şir lung de încercări: nisipul înfierbântat le frigea picioarele, Amaleciţii îi urmăreau şi-i izbeau şi de aceea, orice s-ar mai fi putut întâmpla în Canaan, ei nu se mai aflau în pustie şi erau departe de necazurile deşertului. Dacă trebuia să se bată cu Ghirgasiţii, nu mai aveau pe Amaleciţi. Şi astfel, în loc de pierdere, ne putem aştepta la câştig. Orice copil al lui Dumnezeu să-şi aducă aminte de lucrul acesta. Când Dumnezeu ne schimbă locul şi aduce o povară nouă, El dă la o parte pe cea veche. Mâine nu vom mai fi apăsaţi de povara zilei de azi. Când ne încovoiem sub neputinţele bătrâneţii, ştim negreşit că ispitele tinereţii nu ne vor mai necăji şi că nici necazurile vârstei de mijloc nu ne vor chinui. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ca şi pe cale, te poţi aştepta şi la câştig, nu numai la pierdere.
Chiar dacă n-am mai trecut pe drumul acesta pe care mergem acum, CALEA DUCE ÎNSĂ CĂTRE ŢINTA CEA BUNĂ.
Copiii lui Israel îşi întorseseră feţele către Ţara Făgăduinţei. Dacă ar fi fost chemaţi să treacă Iordanul şi acesta să-i ducă la robie în Egipt, atunci ar fi putut să se înspăimânte. Ei călătoreau însă către Ţara cu pâraie şi râuri, unde curgea lapte şi miere. Oamenii de credinţă dintre ei îşi puteau zice unii altora: "Ne-am întins cortul în fiecare noapte din ce în ce mai aproape de locul odihnei noastre, iar acum nu mai avem decât o singură zi de drum între noi şi acea ţară, Ţara Făgăduinţei; de aceea nu ne temem". Cât de inimoşi trebuie să se fi simţit văzând ţara Canaanului!
Îndrăzniţi fraţi şi surori! Poate că este cam grea calea, dar sunteţi pe calea împărătească; ea duce către Noul Ierusalim.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (III)
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
miercuri, 6 august 2008
Drumuri necunoscute (I)
Din Predici însemnate Nr. 1
de Charles Haddon Spurgeon
"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4
de Charles Haddon Spurgeon
"Căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta!" Iosua 3.4
Evreii tocmai ieşiseră din Egipt, străbătuseră pustia în lung şi în lat, dar Iordanul încă nu-l trecuseră. Trecerea Iordanului era pentru ei un lucru nou, o greutate nouă; un şir nou de întâmplări le stătea înainte. Şi fiindcă era ceva nou, Domnul, Conducătorul lor, le dăduse porunci noi; iar Iosua şi căpeteniile aveau de lucru să umble prin mulţimea poporului, ca să le transmită îndrumările lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, când vom ajunge şi noi în alte împrejurări, să fiţi încredinţaţi că vom primi întotdeauna de la Duhul lui Dumnezeu îndrumări noi; să aşteptăm numai cu credinţă şi să strigăm: "Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă!" Psalmul 27.11
Este un lucru foarte însemnat pentru noi care credem în Domnul Isus Hristos, să avem în El o încredere care să nu se zdruncine, să nu se clatine. Când credinţa noastră este slabă, atunci nu numai că ne facem nouă înşine rău, dar şi necinstim pe Dumnezeu. Când ai a face cu un creştin neîncrezător, ai în faţa ta pe unul care lipseşte pe Dumnezeu de slava ce I se cuvine.
Fiindcă Duhul Sfânt strigă cu atâta tărie: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru; vorbiţi bine Ierusalimului" (Isaia 40. 1-2), putem înţelege lămurit că este de neapărată trebuinţă ca sfinţii să fie mângâiaţi şi că a fi lipsiţi de mângâiere este un lucru foarte trist.
Omul a cărui credinţă este neşovăielnică, acela proslăveşte cu adevărat pe Dumnezeu. Este deci ceva foarte însemnat să păstrăm o credinţă tare, căci o încercare aspră pentru credinţa noastră, se va ivi pentru fiecare din noi şi poate că s-a şi ivit. Această nouă schimbare de încercări se datorează trecerii într-un ţinut nou, intrării în împrejurări noi.
În fiecare din noi se ascunde dorinţa de a nu schimba, aşa că ne clădim un cuib şi am dori mult să ne sfârşim zilele în el. Şi chiar dacă nu ne merge tocmai bine, mai degrabă răbdăm relele care ne supără acum, decât să zburăm spre alte zări pe care nu le cunoaştem.
Unora le plac însă schimbările şi mai că ar sări din lac în puţ; mulţi alţii îşi înfig adânc rădăcinile şi se tem să fie sădiţi aiurea. Ziua de faţă o ştim, dar de ziua de mîine ne temem. Cu rătăcirile prin pustie ne-am obişnuit, însă de Iordan ne cutremurăm şi ne îngrozim de uriaşii şi de carele de fier care ne vor ieşi înainte. Nu prea ne plac schimbările, ci am vrea să rămânem pe paiele noastre. Mai cu dragă inimă am vrea să rămânem unde suntem şi să nu mai aflăm nimic nou.
Această atitudine este atât de puternică la unii, încât le-a fost teamă să înveţe lucruri noi. Nu doresc să fie înţărcaţi de laptele copilăriei lor duhovniceşti, cu toate că le este pregătită o hrană tare. În tinereţea lor, ei n-au învăţat unele adevăruri minunate şi astăzi n-ar mai vrea să le înveţe. Ca şi bătrânul despre care scrie Solomon în Eclesiastul 12. 5, ei se tem de orice înălţime. Învăţătura despre alegerea din veşnicie a sfinţilor, ei o văd cât de plină de mângâiere este, totuşi, pentru că n-au auzit-o propovăduită mai înainte, au frică s-o audă şi s-o primească acum.
Am cunoscut oameni care se temeau de adevărurile duhovniceşti; multă vreme ei au fost prada îndoielilor şi temerilor, aşa că, după o vreme, se tem să creadă ceea ce trebuie să creadă şi privesc încrederea ca o mângâiere primejdioasă şi o alungă de la ei. Îndrăzneala sfântă, încrederea tare în Dumnezeu, râvna fierbinte, rugăciunea încrezătoare, toate acestea şi alte binecuvântări sunt lucruri primejdioase pentru sufletele lor fricoase şi, astfel ei le dau mai curând la o parte.
Treptele mai înalte până la care s-au suit unii din copiii lui Dumnezeu, cum sunt de pildă: un
drum deschis până la tronul harului, părtăşia strânsă cu Dumnezeu, pătrunderea în tainele Domnului, toate acestea fraţii noştri le-au socotit prea înalte pentru ei şi prea de preţ, ca să se poată bucura de ele în viaţa de acum, ba chiar au ajuns până acolo, încât să bănuiască pe cei ce mărturiseau că se bucură de ele, că se înşelau singuri, sau că era la ei numai o încredere a firii pământeşti. Fiindcă n-au cules încă struguri din Valea Eşcol, ei nu vor să creadă că se găsesc asemenea roade; fiincă n-au mai trecut pe drumul acesta, ei se îndoiesc dacă se găseşte măcar o cale a sfinţeniei, netulburată de fiarele sălbatice.
Teama de noutate este şi mai puternică în inimile noastre, când este vorba să începem un lucru nou pentru Domnul. Ne obişnuim cu lucrarea pe care o facem, deşi şi aceasta ne era candva necunoscută şi grea; însă, fiindcă am continuat s-o facem, ne-a ajuns acum uşoară; de aceea, când Domnul ne cheamă să facem altceva, ne temem a încerca să facem acel altceva. Ne simţim foarte destoinici pentru lucrul pe care îl facem, când de fapt, ar trebui să ţinem seama că, chiar această destoinicie ne vine de la Dumnezeu (2 Corinteni 3.5) şi că de la noi nu putem să facem ceva; ne este frică să plutim pe mări pe care n-am mai călătorit, deşi Conducătorul corabiei noastre nu dă greş niciodată şi ştie să ne ducă şi prin acele părţi. Ca şi Iona, noi mai degrabă vrem să plecăm la Tars, decât să mărturisim pe Dumnezeu pe străzile Ninivei; ca şi omul lui Dumnezeu de la Horeb, noi ne plângem că suntem gângavi şi greoi la vorbire şi suntem gata să părăsim cinstea de a sluji lui Dumnezeu, dacă putem să scăpăm de răspundere.
Vai fraţii mei, lucrul acesta vine de la firea pământească şi este împotriva credinţei; totuşi, cât de des sunt ispitiţi copiii lui Dumnezeu să facă aşa.
Şi iarăşi, dragii mei, teama aceasta ni se înfăţişează ca o presimţire a unei încercări care va veni; lucrul acesta este foarte obişnuit printre noi şi ne aduce mult necaz.
Câteodată presimţim că vine un timp când vom fi bolnavi. Poate că boala ne şi munceşte din acea clipă şi ne aşteptăm ca durerile noastre să se mărească şi să ajungă de nesuportat. Când pare că se apropie moartea, ne încăpăţânăm, închipuindu-ne că este ceva înspăimântător să pleci din lumea aceasta la Tatăl, cu toate că mii de creştini au trecut înaintea noastră acest râu al morţii şi cu toate că malurile Iordanului au răsunat de mii de strigăte de biruinţă. Oamenii aceştia întârzie însă, tremurând pe mal şi se gândesc că este lucru grozav să mori. Şi astfel, presimţirile că vom suferi, că vom îmbătrâni, că vom muri, ne dau prea ades târcoale, pentru că nu am mai trecut pe drumul acesta.
Multora dintre noi, frica de sărăcie le este foarte chinuitoare, ne temem de neajunsurile bătrâneţei şi ne îngrozim că vom fi părăsiţi de prieteni sau că vom pierde rudele dragi, pe care le iubim din toată inima. Şi toate acestea, fiindcă sunt lucruri noi, slăbesc credinţa noastră.
Dorim să venim în ajutorul tuturor celor ce sunt încercaţi în felul acesta şi nădăjduim că Domnul ne-a trimis să mângâiem pe cei întristaţi ai Lui şi să facem să strălucească feţele celor îndureraţi ai Lui.
Mai întâi vom spune ceva despre mângâiere, apoi despre îndrumare şi în încheiere ceva despre o aşteptare înfrigurată.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (II)
DRUMURI NECUNOSCUTE (III)
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
Iubiţii mei, când vom ajunge şi noi în alte împrejurări, să fiţi încredinţaţi că vom primi întotdeauna de la Duhul lui Dumnezeu îndrumări noi; să aşteptăm numai cu credinţă şi să strigăm: "Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă!" Psalmul 27.11
Este un lucru foarte însemnat pentru noi care credem în Domnul Isus Hristos, să avem în El o încredere care să nu se zdruncine, să nu se clatine. Când credinţa noastră este slabă, atunci nu numai că ne facem nouă înşine rău, dar şi necinstim pe Dumnezeu. Când ai a face cu un creştin neîncrezător, ai în faţa ta pe unul care lipseşte pe Dumnezeu de slava ce I se cuvine.
Fiindcă Duhul Sfânt strigă cu atâta tărie: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru; vorbiţi bine Ierusalimului" (Isaia 40. 1-2), putem înţelege lămurit că este de neapărată trebuinţă ca sfinţii să fie mângâiaţi şi că a fi lipsiţi de mângâiere este un lucru foarte trist.
Omul a cărui credinţă este neşovăielnică, acela proslăveşte cu adevărat pe Dumnezeu. Este deci ceva foarte însemnat să păstrăm o credinţă tare, căci o încercare aspră pentru credinţa noastră, se va ivi pentru fiecare din noi şi poate că s-a şi ivit. Această nouă schimbare de încercări se datorează trecerii într-un ţinut nou, intrării în împrejurări noi.
În fiecare din noi se ascunde dorinţa de a nu schimba, aşa că ne clădim un cuib şi am dori mult să ne sfârşim zilele în el. Şi chiar dacă nu ne merge tocmai bine, mai degrabă răbdăm relele care ne supără acum, decât să zburăm spre alte zări pe care nu le cunoaştem.
Unora le plac însă schimbările şi mai că ar sări din lac în puţ; mulţi alţii îşi înfig adânc rădăcinile şi se tem să fie sădiţi aiurea. Ziua de faţă o ştim, dar de ziua de mîine ne temem. Cu rătăcirile prin pustie ne-am obişnuit, însă de Iordan ne cutremurăm şi ne îngrozim de uriaşii şi de carele de fier care ne vor ieşi înainte. Nu prea ne plac schimbările, ci am vrea să rămânem pe paiele noastre. Mai cu dragă inimă am vrea să rămânem unde suntem şi să nu mai aflăm nimic nou.
Această atitudine este atât de puternică la unii, încât le-a fost teamă să înveţe lucruri noi. Nu doresc să fie înţărcaţi de laptele copilăriei lor duhovniceşti, cu toate că le este pregătită o hrană tare. În tinereţea lor, ei n-au învăţat unele adevăruri minunate şi astăzi n-ar mai vrea să le înveţe. Ca şi bătrânul despre care scrie Solomon în Eclesiastul 12. 5, ei se tem de orice înălţime. Învăţătura despre alegerea din veşnicie a sfinţilor, ei o văd cât de plină de mângâiere este, totuşi, pentru că n-au auzit-o propovăduită mai înainte, au frică s-o audă şi s-o primească acum.
Am cunoscut oameni care se temeau de adevărurile duhovniceşti; multă vreme ei au fost prada îndoielilor şi temerilor, aşa că, după o vreme, se tem să creadă ceea ce trebuie să creadă şi privesc încrederea ca o mângâiere primejdioasă şi o alungă de la ei. Îndrăzneala sfântă, încrederea tare în Dumnezeu, râvna fierbinte, rugăciunea încrezătoare, toate acestea şi alte binecuvântări sunt lucruri primejdioase pentru sufletele lor fricoase şi, astfel ei le dau mai curând la o parte.
Treptele mai înalte până la care s-au suit unii din copiii lui Dumnezeu, cum sunt de pildă: un
drum deschis până la tronul harului, părtăşia strânsă cu Dumnezeu, pătrunderea în tainele Domnului, toate acestea fraţii noştri le-au socotit prea înalte pentru ei şi prea de preţ, ca să se poată bucura de ele în viaţa de acum, ba chiar au ajuns până acolo, încât să bănuiască pe cei ce mărturiseau că se bucură de ele, că se înşelau singuri, sau că era la ei numai o încredere a firii pământeşti. Fiindcă n-au cules încă struguri din Valea Eşcol, ei nu vor să creadă că se găsesc asemenea roade; fiincă n-au mai trecut pe drumul acesta, ei se îndoiesc dacă se găseşte măcar o cale a sfinţeniei, netulburată de fiarele sălbatice.
Teama de noutate este şi mai puternică în inimile noastre, când este vorba să începem un lucru nou pentru Domnul. Ne obişnuim cu lucrarea pe care o facem, deşi şi aceasta ne era candva necunoscută şi grea; însă, fiindcă am continuat s-o facem, ne-a ajuns acum uşoară; de aceea, când Domnul ne cheamă să facem altceva, ne temem a încerca să facem acel altceva. Ne simţim foarte destoinici pentru lucrul pe care îl facem, când de fapt, ar trebui să ţinem seama că, chiar această destoinicie ne vine de la Dumnezeu (2 Corinteni 3.5) şi că de la noi nu putem să facem ceva; ne este frică să plutim pe mări pe care n-am mai călătorit, deşi Conducătorul corabiei noastre nu dă greş niciodată şi ştie să ne ducă şi prin acele părţi. Ca şi Iona, noi mai degrabă vrem să plecăm la Tars, decât să mărturisim pe Dumnezeu pe străzile Ninivei; ca şi omul lui Dumnezeu de la Horeb, noi ne plângem că suntem gângavi şi greoi la vorbire şi suntem gata să părăsim cinstea de a sluji lui Dumnezeu, dacă putem să scăpăm de răspundere.
Vai fraţii mei, lucrul acesta vine de la firea pământească şi este împotriva credinţei; totuşi, cât de des sunt ispitiţi copiii lui Dumnezeu să facă aşa.
Şi iarăşi, dragii mei, teama aceasta ni se înfăţişează ca o presimţire a unei încercări care va veni; lucrul acesta este foarte obişnuit printre noi şi ne aduce mult necaz.
Câteodată presimţim că vine un timp când vom fi bolnavi. Poate că boala ne şi munceşte din acea clipă şi ne aşteptăm ca durerile noastre să se mărească şi să ajungă de nesuportat. Când pare că se apropie moartea, ne încăpăţânăm, închipuindu-ne că este ceva înspăimântător să pleci din lumea aceasta la Tatăl, cu toate că mii de creştini au trecut înaintea noastră acest râu al morţii şi cu toate că malurile Iordanului au răsunat de mii de strigăte de biruinţă. Oamenii aceştia întârzie însă, tremurând pe mal şi se gândesc că este lucru grozav să mori. Şi astfel, presimţirile că vom suferi, că vom îmbătrâni, că vom muri, ne dau prea ades târcoale, pentru că nu am mai trecut pe drumul acesta.
Multora dintre noi, frica de sărăcie le este foarte chinuitoare, ne temem de neajunsurile bătrâneţei şi ne îngrozim că vom fi părăsiţi de prieteni sau că vom pierde rudele dragi, pe care le iubim din toată inima. Şi toate acestea, fiindcă sunt lucruri noi, slăbesc credinţa noastră.
Dorim să venim în ajutorul tuturor celor ce sunt încercaţi în felul acesta şi nădăjduim că Domnul ne-a trimis să mângâiem pe cei întristaţi ai Lui şi să facem să strălucească feţele celor îndureraţi ai Lui.
Mai întâi vom spune ceva despre mângâiere, apoi despre îndrumare şi în încheiere ceva despre o aşteptare înfrigurată.
Va urma
DRUMURI NECUNOSCUTE (II)
DRUMURI NECUNOSCUTE (III)
DRUMURI NECUNOSCUTE (IV)
luni, 3 decembrie 2007
Despre înţelept
Tacitus îl descrie pe înţelept ca pe cel care-i spune celui ce i-a adus injurii: ”Tu eşti domnul limbii tale, dar şi eu sunt stăpânul urechilor mele - poţi spune ce vrei, dar eu voi auzi numai ce vreau să aud.”
Charles Haddon Spurgeon - Sfaturi pentru predicatori
Charles Haddon Spurgeon - Sfaturi pentru predicatori
Abonați-vă la:
Postări (Atom)